Era 1989, începutul verii şi aveam chef să mor. Cel puţin asta simţeam în momentul în care s-au afişat rezultatele penru examenul de admitere la TCM. Aveam chef să mor repede. De ruşine. Pe vremea aceea încă se purta… Eu voiam să fiu poet, taică-meu, Dumnezeu să-l ierte, ceva concret: medic, inginer… cam astea intrau în discuţie. Nu m-am străduit destul să-i satisfac dorinţa şi regret acum pentru că ştiu în sufletul meu că-mi voia doar binele. Pe vremea aceea, dacă nu intrai la facultate, fără pile la partid, te luau instant la canalul Dunăre–Marea Neagră.
Bătrânul meu era om bun. A zis: „Prostul ăsta-i al meu, hai să-l duc să se liniştească puţin, poate produce mai bine la toamnă.” N-am produs mai bine, fie vorba între noi. Şi uite aşa, am reuşit să mă simt şi mai neghiob când a zis că mergem o săptămână la Moneasa, în vacanţă. Trebuia să ajungem seara, pe la şase, dar s-a făcut zece noaptea şi noi încă eram undeva pe drum. Exact nu ştiu unde, pentru că era ceaţă şi la un moment dat drumul s-a terminat cu o barieră a staţiunii meteorologice din zonă. Coborau şi urcau toţi sfinţii din Dacia noastră dragă şi roşie, unul vinovat pentru vreme, altul pentru marcajele proaste şi aşa am ajuns în final a doua zi spre trei dimineaţa la hotelul cu pricina.
Mie mi-a mai luat două zile să mă trezesc din oboseală, ruşine şi mai ales din starea de dorit moartea. Era un zâmbet în faţa mea. Unul pe care n-am să-l uit niciodată. Vinovata purtătoare era o fată cam de vârsta mea. Nu mai ţin minte ce am discutat şi cum am ajuns să intru cu ea în vorbă. Nefiind un Don Juan în devenire, cred că zâmbea de bleg ce eram. Dar surâsul ţâşnind din faţa ei drăguţă şi ochii gri-albaştri au străpuns toată nenorocirea din jurul meu şi m-am trezit cu ea direct in inimă.
Am mai avut câteva zile la dispoziţie, aşa că ne-am plimbat pe toate aleile staţiunii, câteodată cu soră-mea, câteodată cu prietena ei – gardieni al bunelor maniere obligatorii pe-atunci. Într-o singură seară am reuşit să fim doar noi doi, dar am fost prea timid ca s-o sărut. Cu ani în urmă, mi-a şi reproșat acest lucru. I-am ţinut mâna tremurând, am îmbrăţişat-o şi s-a produs momentul. A durat doar o fracţiune de secundă. Suficient însă să ne notăm adresele şi să ne promitem că ne vom scrie.
Când am ajuns acasă, primul lucru a fost să-i scriu zece pagini dintr-o suflare. N-au intrat în plic. Am rescris, am vrut să fie succint. Au ieşit opt pagini. Le-am înghesuit şi le-am trimis. Parcă timpul se oprise în alea trei săptămâni în care-am aşteptat răspunsul. În capul meu era toată lumea. O fi citit poştaşul bine adresa? Mă-sa, dacă a văzut că-i de la mine, oare i-a dat scrisoarea? Ce-a simţit când a primit-o? O fi zâmbit la bancurile mele prostuţe? Oare… îmi va răspunde? Trei săptămâni şi patru zile. Inima îmi batea mai tare când intram la noi pe stradă. Până să ajung la cutia poştală, era deja cât clopotul cetăţii, gata să se rupă din loc. Încă două ore eram chiaun, simţind doar bătăile inimii, cum greu încetinesc şi reintră în normal. Şi iar se muta toată lumea în capul meu. Până a doua zi. Uneori verificam poşta şi dimineaţa înainte să plec de acasă. Cine ştie… poate a întârziat poştaşul, dar a pus totuşi plicul după miezul nopții…
Erau momente în care trimiteam trei scrisori deodată. Atât de multe aveam de spus. (M-am învăţat repede.) Am găsit odată cinci scrisori, după o săptămână la mare. Şi niciodată nu ne-am amăgit. Ne spuneam tot. Ce simţim, cum trăim, temperatura apei mării şi câte veveriţe am văzut în Grădina Botanică din Cluj. Câteodată eram confuz pentru că primeam scrisori mult după ce răspunsesem deja la ele parţial. Ce să facem?! Sincronizarea ţinea de poştă. Nu ne-a oprit nimic. Nici faptul că m-am mutat în străinătate şi-mi schimbam adresa odată la două luni. Scrisorile veneau tot acasă. Maică-mea îmi zicea repede ce-avea de zis, când ajungeam eu acasă, adică odată la şase luni, şi abia după asta îmi dădea teancul de scrisori de la ea, ştiind că n-are nicio şansă să mai vorbească cu mine vreo două zile după…
Apoi, după cinci ani, ne-am văzut iarăşi. Am complotat vreo patru luni la asta. Prin poştă. Am avut la dispoziţie două zile. Ne-am spus tot ce se putea spune şi tot ce nu s-a spus până atunci. Am recuperat momentul cu sărutul. Ne-am iubit şi ne-am dus să ne vedem de viaţă. Am fost un prostănac şi atunci. Un prostănac făcut frumos de zâmbetul ei.
Ieri, după cincisprezece ani, nu ştiu ce m-a lovit. Cred că mă gândeam la Iubirea Adevărată. Cea Frumoasă. The Iubirea… cred. Mi-am adus aminte şi, după căutări de câteva ore, am găsit-o pe Facebook. La scurt timp, mi-a acceptat prietenia şi şi-a schimbat statusul: „Nu-mi vine să cred! MINUNI EXISTĂĂĂĂĂĂ!”
N-am avut curaj să-i scriu nimic, încă. Îmi lipseşte poşta.
Citiţi şi
Să nu tragi de o femeie, să nu-i cerșești iubirea, să nu-i cazi la picioare…
E ok să spui NU, e ok să renunți. Nu și la tine
Mi-am permis să mă îndrăgostesc
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
