Țineți minte perioada de la începutul oricărei relații, în care tot ce făcea sau spunea EL era amuzant, interesant, fantastic? Perioada în care eram hotărâte să îi împrumutăm toate hobby-urile, în care muzica pe care o asculta el era cea mai cea, în care gusturile lui în materie de artă, gastronomie, cinematografie etc ni se păreau net superioare în comparaţie cu ale celorlalți muritori? Dacă aveți doar o amintire vagă, e perfect, suntem pe aceeași lungime de undă. Dacă sunteți încă în acest paradis în doi, bucurați-vă cât mai puteți, fiindcă n-o să dureze la infinit.
Orice femeie știe că, atunci când ești îndrăgostită până peste urechi, universul capătă, dintr-odată, tonuri de roz. Îl iubești pe el, dar îi iubești în același timp familia, prietenii, barul preferat, colecția de muzică, bunica, pisica și vecinii de vis-à-vis. Alături de el, nu există plictiseală, și aici vorbesc din experiență proprie. La începutul relației, prietenul meu putea să mă ducă în cel mai îmbâcsit bar, să vedem live cea mai tristă trupă de jazz (apropo, urăsc jazz-ul cu pasiune). Eram încântată! Aș fi putut să stau în bodega aia ore în șir, ascultând, după părerea mea, aceleași zdrăngăneli, nimic nu-mi ștergea zâmbetul tâmp de pe buze. Puteam să stam în trafic, la întoarcere, și două ore, nimic nu mă enerva. Eram chiar fericită și le mulțumeam, în gând, șoferilor inepți. Datorită lor, pretreceam mai mult timp cu el.
La începutul relației, faptul că monsieur mormăia când îi pomeneam de unul dintre filmele mele preferate mi se părea adorabil, la urma urmelor, nu era musai să avem chiar aceleași gusturi. Mă bucuram că încearcă să mă includă în hobby-urile lui, că a cumpărat un joc pentru PlayStation pe care putem să-l jucăm împreună (chiar dacă nu-mi plac jocurile), că vrea să ieșim în parc pe role (chiar dacă, de când mi-am fracturat mâna, mi-e teamă să mă mai aventurez pe ele) sau că e interest de ce film vedem seara (chiar dacă gusturile noastre diferă destul de mult).
Așa, încet-încet, am reușit să mă conving că mă distrez grozav. Că îmi place la nemurire tot ce facem noi împreună! Asta până într-o zi. După un an, aproape doi, ceva a început să scârțâie. Propria mea personalitate, sătulă să fie uzurpată sau ignorată, s-a revoltat și a ieșit la suprafață. A fost momentul revelației, mi-am reamintit cine sunt de fapt și am avut o reuniune demnă de Surprize-Surprize cu mine însămi. Mi-am dat seama că mi-a fost al naibii de dor de mine, că, oricâte defecte aș avea (și, pe cuvânt de onoare, sunt foarte multe), nimic nu justifică ignorarea propriei persoane și mularea caracterului pe al altuia.
Mi-am amintit că prefer să mă uit pe pereți timp de două ceasuri decât să împușc teroriști virtuali, că prefer să citesc în loc să mă uit la Green Lantern și că îmi place să merg pe jos! A se citi să merg! Pe propriile picioare, fără roți! Mi-am amintit că îmi place moda, că îmi place să mă uit la comedii cretine și că, uneori, citesc cărți de tip chick-flick care îmi scad IQ-ul cu cel puțin 10 procente. Mi-am amintit că îmi place Lady Gaga și i-am spus asta prietenului meu, care avea impresia că leșin de plăcere când ascult Slayer! Dacă nu sunt suficient de “fun” pentru el, c’est la vie! Singură, nu mă plictisesc niciodată, însă în companie proastă sau obligată să fac lucruri care nu-mi plac, mă urc pe pereți.
I-am destăinuit toate acestea partenerului meu și rezultatul a fost unul destul de bun. N-a fost surprins, pentru că nu mi-am mascat adevărata personalitate în așa hal încât să nu mai recunoască persoana cu care stă în casă. M-a acceptat cu noua mea obsesie pentru pantofi, cu orele suplimentare de lectură și cu Born this Way în player, așa cum eu îl accept cu garderoba monocromatică și alarma setată pe Angel of Death. Am ajuns la concluzia că, decât să ne plictisim împreună, mai bine ne facem programul astfel încât să avem timp și pentru noi, ca persoane, și pentru noi, ca pereche.
Nu pot, totuși, să nu mă întreb dacă acesta este un semn că s-a dus amorul. Dacă la început eram extaziată de tot ce îl înconjura, de ce nu mai simt același lucru? Din discuțiile cu prietenele mele, aflu că evoluția este destul de normală. Una dintre ele, care acum câțiva ani accepta cu zâmbetul pe buze să meargă să vadă o finală de fotbal într-un bar mi-a spus că preferă să-și smulgă unghiile decât să mai vadă un meci. O altă amică, încântată, la început, de faptul că familia prietenului ei o acceptă cu brațele deschise, mi-a mărturisit că nu mai suportă să ia cina cu ai lui de patru ori pe săptămână. Ambele susțin că își iubesc în continuare prietenii sau soții, dar că au realizat că își iubesc și propria persoană.
Sunt tentată să cred că sfârșitul perioadei roz nu coincide cu sfârșitul iubirii, că sentimentele se transformă și că, în cazurile fericite, relația devine mai trainică în urma revelării adevăratei personalități. Nu vorbesc aici de cazurile în care joci teatru pentru a atrage atenția cuiva, pentru că este obositor. Spun doar că, în perioada de mare pasiune, nici măcar nu simțim că ne alienăm propriul eu însă, mai devreme sau mai târziu, tot vom reveni la normal. Deznodământul acestei “spovedanii” depinde doar de noi și de persoana de lângă noi.
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Dragostea nu este o permanentă stare de entuziasm
Când nu știi încotro: 4 întrebări care te pot ghida în vremuri incerte
Gelozia – Anatomia unei emoții care ne tulbură relațiile
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
