Izgonirea Irinei din Paradis

Mirel Curea

25 September 2012

Împinse încet uşa clasei si păşi ca într-un vis pe parchetul cenuşiu de praful imprimat în lemn, cu fiecare pas, de fiecare generaţie de copii. Cu inima căt o gămălie de ac, la gândul că va da piept cu prima ora de engleză, Irina o luă către o bancă mai dinspre fundul clasei goale, îşi aseză ghiozdanul în raftul pupitrului, işi sprijini coatele pe lemnul băncii stropite cu pete de cerneală, scrijelită si crestată cu nume de băieţi, de echipe de fotbal si de mărci de maşini, şi îşi aşeză obrajii în palmele micuţe. Începu să aştepte cuminte şi prinse a se gândi la foştii săi colegi. Ce-or face ei, acuma, se întrebă Irina.

Îi placuse şcoala la care mersese până anul trecut. Nu a înţeles prea bine de ce a trebuit să fie trimisă la bunici, nu a înţeles nici de ce parinţii ţipau unul la celălalt din ce în ce mai des, şi nici de ce nu se împăcau, aşa cum ea, Irina, se împăca cu Magda, prietena ei, la câteva minute doar după ce se certau şi se anunţau că nu-şi vor mai vorbi niciodată, „dar niciodată, înțelegi?”. Acolo, în şcoala din orăşelul unde se născuse şi trăise până mai ieri cu părinţii, Irina avea prieteni simpatici şi veseli, era iubită de învaţătoarea ei, doar Sandu ce o mai trăgea de codiţe. Nu se putuse niciodată supăra pe el, n-o trăgea prea tare, iar atunci când o făcea, îi zâmbea cumva, aşa cum Irinei, nu ştia de ce, îi plăcea.

Acum, toate astea erau în urmă. Părinţii o mutaseră la bunici, la ţară, iar carte, de aici încolo, va învaţa la şcoala din satul bunicilor. Irina nu era nici întristată, nici fericită de schimbarea din micuţa şi proaspăta ei viaţă. Îi era dor de mama, dar bunica o iubea atât de mult, încât nu simţea aproape niciun gol decât, poate, niţel, seara la culcare. O mică picătură de rouă limpede, în colţul ochilor verzi ai Irinei, acoperiţi de pleoapele din ce in ce mai grele de somn, era semn ca se va cufunda în vise cu gandul la mama ei si la obiceiul de a o adormi sărutată şi îmbrăţişată.

În timp ce Irina se gândea la toate astea, grupuri-grupuri, noii ei colegi începură să intre în clasă. Veseli si gălăgioşi îi alungară Irinei gândurile, care mai mult o nedumereau decât o întristau. Pe mulţi dintre copii, Irina îi cunoştea, se jucase cu ei verile trecute, când bunăparte din vacanţele de vară le petrecuse la bunici, la ţara. Cu o săptamână în urmă, în prima zi de şcoală, o primiseră imediat, veseli şi curioşi.

Din prima zi, Raluca se aşeză cu ea in banca, iar în prima pauză i-a propus să fie „cele mai bune prietene”. Cum să refuzi asa ceva? Irina a acceptat, pe loc. Eşti atât de frumoasă, îi spusese Raluca, sunt foarte bucuroasă că suntem prietene.

În săptămâna ce trecuse, cele două s-au înţeles de minune, s-au jucat împreună în recreaţii, au mers împreună spre case, Irina chiar i-a împartăşit cea mai mare spaimă a ei, nu ştia boabă de engleză. De unde venea ea, nu făcuse decât franceză, iar aici, la noua şcoală, colegii ei erau în al treilea an de deprins o limbă din care Irina nu înţelegea nimic. Raluca o liniştise pe loc, o va ajuta ea, şi la teme, şi la recuperatul lecţiilor din urmă, „pană la iarnă vei şti tot atâta cât ştiu şi eu”, o asigurase ea.

Şi azi, prima oră, engleza, se gândi iar Irina, îngrijorată. Şi Raluca nu mai apare odata! Ufff, uite-o, răsuflă Irina uşurată! Aproape odată cu Raluca intră în clasă şi o doamna înaltă şi slabă, cu ochelari groşi de vedere, pe care copiii o salutară ridicaţi brusc in picioare, într-o limbă din care Irina nu pricepea nimic.

– Gud morning, cildren! Sit daun! Asta auzi Irina si inima îi bătu mai tare.

– Scoateti o foaie de hârtie şi traduceţi propoziţia de pe tablă! Vreau să văd cât aţi uitat peste vară, vreau să văd care dintre voi a mai facut şi altceva decât sa-şi piardă vremea pe maidane, spuse doamna cea înaltă, în timp ce se îndrepta spre tablă. Apucă o cretă şi începu să scrie ceva, în timp ce Irina se pregatea să se ridice si sa-i spuna ca ea este începatoare şi ca nu va putea să scrie nimic. Când deja era în picioare, Raluca o trase de mână şi o aşeză la loc, şoptindu-i:

-Taci! Nu-i spune nimic! Se va supăra rau, te va pedepsi, poate te va şi bate! Lasă, îti scriu şi ţie, îi vei zice dirigăi în pauză că tu n-ai mai facut engleză! Îi va spune ea profei!

Ceva mai liniştită, Irina scoase un caiet din ghiozdan, rupse o foaie din el, îşi scrise numele cu stiloul şi aşteptă. Profesoara termină între timp de aşezat propoziţia pe tabla, se duse înapoi la catedră si scoase din geantă o revistă colorată.

-Dă-ncoace, zise Raluca si îşi trase în faţă foaia Irinei. Se apucă imediat să scrie, ridicând din când în când ochii spre tablă. Pixul îi bătea ritmic toaca în lemnul de sub foaie. La sfârşit, cu vârful limbii prins a concentrare între dinţii din faţă, Raluca reciti şi, cu un zâmbet mulţumit, împinse foaia în dreptul Irinei. Apucă apoi foaia ei şi reluă repede aceleaşi gesturi.

Irina işi aruncă ochii pe propoziţia scrisă, dar ce sa înţeleagă? Lasă, că dacă mă ajută şi Raluca, îmi voi prinde repede colegii din urmă, îşi zise copila, senină şi liniştită, pentru prima dată în dimineaţa asta.

– Gata! Haideţi, ca n-o să stam toată ziua pentru o nenorocită de propoziţie, o auzi Irina pe profesoară, care lăsase revista, se ridicase, şi prinsese a se mişca pe unul din culoarele dintre bănci.

Trecu de banca Irinei, iar fetiţa lăsă capul in jos şi observă curioasă şi amuzată, cum pe podea o furnică se străduia harnic să care o firimitură de pâine de trei ori mai mare decât ea. Copiii ei vor avea mâncare pentru câteva zile, merită munca, işi zise Irina, şi un zâmbet îi lumină faţa. Cu zâmbetul rămas pe buze şi în ochi, Irina îşi ridică privirea, când profesoara tocmai era în dreptul ei şi se uita la foaia prospăt scrisă. Nu mai apucă, pâna să-şi ridice complet ochii, decât să audă:

– Ceeee? Iţi baţi joc de mineee? Ce semne sunt astea? Ai inventat litere noi, ca să-ţi baţi joc de mine? Litera „c” cu vigulă lipită sub ea, litere cu doua puncte deasupra, litere din chineză, din cerculeţe si pătraţele şi, între ele, semnul viţei-de-vie? Ai venit de la oraş, ca să ne sfidezi, cu hainele şi cu manierele tale de mironosiţă şi acum îşi mai şi baţi joc de noi? Ne arăţi că nu-ţi pasă? Nesimţito!

Cu o mână apucă urechea Irinei şi, odată astfel ridicată din bancă, copila simţi cum o palmă năprasnică o aruncă într-o parte.

Irina nu înţelegea nimic, dar asta doar până când îi căută privirea Ralucăi. O văzu că râde cu poftă, altfel decât o văzuse râzând până atunci, în scurtul răstimp de când erau prietene. Înţelese că este un râs rău, doar pentru că vazuse acelasi râs la nişte băieţi care, în părculeţul oraşului ei, îşi asmuţeau câinii asupra unor pisici.

Deodată, mintea, inima şi tot corpul Irinei se goliră de orice și totul se inundă de un imens și sfâşietor dor de mama ei.



Citiţi şi

Ce-a învățat un tată divorțat din concediul cu copiii

Cum te-aș descrie, dacă ar fi să te descriu…

Da, Baby, merit flori!

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
1,784 views

Your tuppence

  1. Ana-Maria / 25 December 2013 15:54

    Copii pot fi foarte rautaciosi.

    Thumb up 0 Thumb down 0
    Reply
  2. Lucian Dobrovicescu / 26 September 2012 23:37

    Altfel, evident ca mi-a placut, cum sa nu-ti placa daca esti om?

    Thumb up 2 Thumb down 0
    Reply
  3. Lucian Dobrovicescu / 26 September 2012 23:34

    “A long con. Way too long for such short lives.” – ca sa ramanem ontopic 🙂

    Thumb up 2 Thumb down 0
    Reply

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro