Joan Didion: Respectul de sine – sursa și puterea lui

22 February 2022

În aceeași zi (23 decembrie 2021) în care a fost anunțat decesul celei care a fost scriitoarea, jurnalista și style icon (simbol al stilului) Joan Didion, în revista Vogue apare în semn de omagiu primul ei articol scris în 1961: “Self Respect: Its Source, Its Power” (“Respectul de sine – sursa și puterea lui”). Didion a scris eseul în timp ce revista urma să plece la tipografie, pentru a umple spațiul rămas după ce un alt scriitor nu a livrat un articol pe același subiect. L-a scris, pentru cine știe, nu după un număr de cuvinte sau de paragrafe, ci trebuind să respecte un număr exact de caractere. Ce a ieșit a reprezentat un manifest pentru multe generații de femei și nici azi nu este perimat. L-am tradus pentru voi. Enjoy!

“Odată, într-un anotimp fără ploi, am scris cu litere mari pe două pagini dintr-un caiet că inocența se termină atunci când cineva este dezbrăcat de amăgirea că se place pe sine. Deși acum, câțiva ani mai târziu, mă minunez că o minte în relații proaste cu ea însăși ar fi trebuit totuși să înregistreze minuțios fiecare tremur, îmi amintesc cu o claritate jenantă aroma acelor cenuși speciale. Era o chestiune de respect de sine nepotrivit.

Nu fusesem aleasă în Phi Beta Kappa. Acest eșec cu greu ar fi putut fi mai previzibil sau mai puțin ambiguu (pur și simplu nu aveam notele), dar am fost deranjată de asta; mă considerasem cumva un fel de Raskolnikov (n. red:personajul central al romanului „Crimă și pedeapsă” scris de Fiodor Dostoievski) academic, scutit în mod curios de relațiile cauză-efect care îi împiedicau pe ceilalți. Deși situația trebuie să fi avut chiar și atunci statura aproximativă tragică a eșecului lui Scott Fitzgerald de a deveni președinte al Princeton Triangle Club, ziua în care n-am fost primită în Phi Beta Kappa a marcat totuși sfârșitul a ceva, iar inocența poate fi cuvântul pentru aceasta. Mi-am pierdut convingerea că luminile vor deveni întotdeauna verzi pentru mine, siguranța plăcută că acele virtuți mai degrabă pasive care îmi câștigaseră aprobarea când eram copil îmi garantau automat nu numai cheile Phi Beta Kappa, ci și fericirea, onoarea și dragostea unui bărbat bun (de preferat o încrucișare între Humphrey Bogart din Casablanca și unul dintre frații Murchison specializați în preluări ostile); mi-am pierdut o anumită credință emoționantă în puterea totemică a bunelor maniere, a părului curat și a competenței dovedite pe scara Stanford-Binet. De așa amulete îndoielnice mi-a fost fixat respectul de sine și m-am confruntat în acea zi cu uimirea perplexă a cuiva care a dat peste un vampir și nu a găsit ghirlande de usturoi la îndemână.

Cu toate că întoarcerea asupra propriei persoane este, în cel mai bun caz, o chestiune incomodă, ca și cum ai încerca să treci o graniță cu documente împrumutate, mi se pare că aceasta este acum singura condiție necesară pentru începutul unui respect de sine real. În pofida majoritățîi platitudinilor noastre, autoînșelarea rămâne cea mai dificilă înșelăciune. Seducția care funcționează cu alții nu contează pe acea alee din spate bine luminată, unde se țin întâlniri cu propria persoană: zâmbete câștigătoare nu vor merge aici, nici liste de bune intenții desenate frumos. Cu disperata agilitate a unui jucător necinstit de faro care îl vede pe Bat Masterson pe cale să intre în joc, cineva amestecă fulgerător, dar în zadar, cărțile măsluite – bunătatea făcută dintr-un motiv greșit, triumful aparent care nu a implicat niciun efort real, actul aparent eroic în care a fost făcut de rușine. Realitatea sumbră este că respectul de sine nu are nimic de-a face cu aprobarea celorlalți – care, la urma urmei, sunt înșelați destul de ușor; nu are nimic de-a face cu reputația, care, așa cum i-a spus Rhett Butler lui Scarlett O’Hara, este ceva de care oamenii cu curaj se pot lipsi.

inel de logodna * cercei aur alb

Pe de altă parte, să te lipsești de respectul de sine înseamnă să fii, fără voia ta, singurul spectator al unui film interminabil văzut acasă care tratează ratările proprii, atât cele reale, cât și cele imaginare, cu imagini proaspete inserate la fiecare proiecție. Iată paharul pe care l-ai spart la furie, iată durerea de pe fața lui X; privește acum următoarea scenă, cea din noaptea în care Y s-a întors de la Houston, vezi cum te descurci cu asta. Să trăiești fără respect de sine înseamnă să stai treaz într-o noapte, dincolo de laptele cald, de fenobarbital și de mâna adormită de pe plapumă, numărând păcatele prin comitere și prin omitere, încrederile trădate, promisiunile încălcate subtil, darurile iremediabil irosite din cauza lenei, a lașitățîi sau a nepăsării. Oricât de mult am amâna, în cele din urmă ne întindem singuri în acel pat notoriu de incomod, cel pe care ni-l facem singuri. Dacă vom dormi sau nu în el depinde, desigur, de faptul dacă ne respectăm sau nu pe noi înșine.

Să protestezi că unii oameni par să adoarmă destul de ușor, înseamnă să pierzi complet esențialul, la fel cum îl ratează și acei oameni care cred că respectul de sine are neapărat legătură cu faptul că nu lenjeria de corp prinsă cu ace de siguranță. Există o superstiție comună conform căreia „respectul de sine” este un fel de vrajă împotriva șerpilor, ceva care îi ține pe cei care îl au închiși într-un Eden nevăzut, departe de paturi străine, de conversațîi ambivalente și de probleme în general. Nu este deloc așa. Nu are nimic de-a face cu fața lucrurilor, ci privește în schimb o pace separată, o reconciliere privată. Deși nepăsătorul și sinucigașul Julian English din Întâlnire în Samara și nepăsătorul și incurabilul necinstit Jordan Baker din Marele Gatsby par candidați la fel de improbabili pentru respectul de sine, Jordan Baker îl avea, Julian English nu. Cu acel geniu pentru adaptare mai des întâlnit la femei decât la bărbați, Jordan a înțeles situația, și-a făcut singură pace, a evitat amenințările la adresa acestei păci: „Urăsc oamenii neglijenți”, i-a spus ea lui Nick Carraway. „E nevoie de doi pentru a face un accident”.

Photo by Brigitte Lacombe

În ianuarie 2021, înaintea lansării unei noi colecții de eseuri, Joan a răspuns la 20 de întrebări. Foarte concise răspunsurile. Le-am ales pe acestea două, de fapt unul singur. 🙂

What’s your worst habit?
Saying “no” to everything.

What’s your best habit?
Saying “no” to everything.

Let Me Tell You What I Mean a fost publicată pe 26 ianuarie 2021. Joan Didion a murit pe 23 decembrie 2021, la 87 de ani.

În prima parte a carierei ei, Joan Didion a fost editor al revistei Vogue, apoi a scris editoriale politice și opinii despre viață femeilor din America, dar și scenarii pentru filme care au făcut istorie. “A star is born” – care a cunoscut trei versiuni de montări cinematografice, cea mai recentă cu Lady Gaga și Bradley Cooper – este un scenariu scris de Joan Didion.



Citiţi şi

Joan Didion – Nopți albastre

Rețetă pentru ieșirea dintr-o relație toxică

Cele mai bune 100 de cărți ale secolului 21

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS

Your tuppence

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro