Nu știu de câte ori îmi spusese bia, bunica adică, să nu beau lapte după ce mănânc fructe. Păcatul a căzut tot pe dumneaei, de unde să știe, când a vrăjitorit în cănile mari, înflorate lapte cu cacao, după care a îndesat două felii generoase de pâine coaptă de mama, că înfulecasem deja, din grădină, niște pere pădurețe lăsate până la umăr de o cracă cu o coastă ruptă de un fulger, care dăduse năvală în mahala după ce-l călcaseră pe nervi niște bubuituri de tunete. Mama și tata plecau la serviciu cu noaptea-n cap. Cam la jumătate de oră își făcea apariția bia sau biu. Când venea bia, și eu și frate-meu ne strecuram pe ușă afară, alergând cât ne țineau picioarele până în grădina cu zarzavaturi și legume a mamei. De acolo furam tot ce apucam, verde sau copt, până ne aducea bia, cu nuiaua, înapoi. Pentru că cauzasem mare deranj într-o cameră de bună numită burtică a trebuit să stau acasă o săptămână, numai pe frate-meu îl duceau la grădiniță. Pe mine mă hrăneau cu morcov și orez fiert și-mi dădeau să beau ceai de mentă. Până și pisica vecinilor mânca pufarin. Și jeleuri. Fetele lui Nea Vasile voiau numai napolitane. De-aia bia nu mă lăsa afară din casă, să nu mănânc resturile pisicii.
Noaptea nu puteam dormi, îmi ghiorțăiau mațele. Când am auzit ciocănitul în fereastră, slab ca de nemâncați, am crezut că mi-a trimis Dumnezeu un înger la fel de nemâncat ca și mine. Sau un hoț căruia nu-i plăceau zarzavaturile. Era Năică, colegul meu de la grădiniță, care încercase să-i vândă tatei o damigeană de țuică în care scăpase o sticlă de sirop de vișine pe post de vin pentru împărtășanie. Tată-său l-a snopit în învățături de minte pentru că numai strugurii erau acri, prunele puteau ajunge și la afumătoare. Teoretic, cu ce se știa până la scoaterea de la naftalină a teoriei relativității, nu puteam deschide geamul, altfel mama nu ne-ar fi lăsat pe mine și pe frate-meu singuri în cameră. Frate-meu visa dinți de lapte, așa că m-am suit pe o rână a pătuțului lui și am deschis geamul. Casa era evreiască, veche, cu tavane înalte și geamuri ca de biserică, arcuite și zăbrelite, ca să nu rămânem fără ceasurile rusești, că din alea austriece cu motoraș elvețian mai avea unul doar biu, bunicul adică, și adormea cu ochii pe el. Nu am apucat să vorbim că am auzit-o pe nașă-mea, care avea casă în coasta grădinii de gherghine a maică-mii, strigând nașului:
– Ioane, cine-a dat drumul la câine?
Năică s-a furișat pe lângă cerdac, a ieșit pe poarta dinspre drum și dus a fost.
A doua zi de dimineață, când am auzit-o pe nașa plângându-se biei, în timp ce sorbeau din cafeluță, iar eu înfășam păpușa în baticurile mamei, le-am spus că nici vorbă de câine, precis fuseseră aricii de la casa moartă. Casa moartă era casa unuia care plecase în Israel. Își lăsase mobilele și cărțile, pusese lacăt pe ușă și plecase în pacea lui. Casa moartă era înconjurată de case, toate vii. Pe sub cerdac se aciuaseră șopârle și trei familii de arici. Noaptea ieșeau în inspecție. Șopârlele numai când tata sau vecinii uitau să cosească.
Cum s-a lăsat iar noaptea, cum i-am auzit iar pașii de trepăduș pe podeaua de scânduri a cerdacului. Am deschis geamul și i-am făcut semn să se șoptească, că doar nu eram surdă.
– Mărăndiță, mi-a fost dor de tine. De ce nu te lasă să ieși afară?
-M-a durut burta.
– Ești o căcăcioasă! Hahaha.
L-am tras de urechi până i-au dat lacrimile.
– Dacă mă spui, le spun la toți că tu te-ai …
– Gata, tac. Nu le spune, că mă omoară tata!
– Nu le spun dacă mi-aduci niște cireșe din pomul de la poartă.
– N-am io timp de așa ceva, îndată trebuie să fiu acasă, că parcă-l văd pe tata fumând cu ochii duși, la poartă. De când a plecat mama să-i facă de patruzeci de zile lui bunica nu mai vorbește cu nimeni. Nici țuică nu bea, numai oftează.
– Rupe-mi o cracă, te rooog, din cele grele.
– Nu rup io crăci din copaci, știi ce ne-a spus doamna învățătoare …
– De ce, măi Năică, n-a zis domnul Eminescu că dacă rupi din codru o rămurea, nu-i pasă codrului de ea? Ia uite câte crăci are cireșul ăla! Milioane!
– Mărăndițo, tu știi să numeri numai până la zece …
– De-aia zic milioane, când zece, zece, zece și zece nu mai ajung, neapărat sunt milioane.
– Mai multe ca stelele?
– Adu cireșele și după aia vorbim și de stele.
Nică nu era prost, dar mă iubea. A rupt craca, nici ciorile n-au mârâit. Am mâncat amândoi cireșele și ne-am minunat de câte secrete erau în stele și cum ascunseserăm și noi unul. Două. Năică a luat craca cu el, să se apere de muște.
Dimineața mama a tras o sperietură. Fiică-sa era albastră pe la gură și pe pijama. A crezut că băuse albastru de metil, doar că ea nu ținea albastru de metil în casă. M-a scuturat de mi-au mers fulgii și m-a întrebat ce-am mâncat. M-a dus la cămară și m-a pus să-i arăt. I-am arătat niște sfecle mici, smulse înainte de vreme. De-atunci mama e convinsă că sfecla și frunzele de sfeclă fac bine la stomac.
Curaj, și tu poți scrie pe Catchy! 
Trimite-ne un text încă nepublicat, în format .doc, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Liniștea părinților tăi este responsabilitatea noastră
Ultima șoaptă de zăpadă, întâiul gând de ghiocel
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
