La Vita e Bella

Ana Maria Lebădă

9 May 2011

Recunosc, am fugit un pic de mine şi de cuvinte înainte de a începe să scriu povestea din rândurile care urmează, căci mă întrebam cum aş putea reda toate culorile curcubeului de sentimente pe care mi le-a trezit întâlnirea cu Teodora Maftei, fără a pierde nimic din nuanţe. Păstrez şi acum, în timp ce scriu, nodul în gât şi pulsaţiile unei inimi uimite şi recunoscătoare, pe care mi le-a adus întâlnirea de astăzi. O întâlnire vie şi vibrantă, onestă ca lumina primăvăratecă în care am ales să ne sincronizăm (ano)timpurile şi paşii, din care am învăţat despre iubire şi viaţă mai mult decât citind n+1 cărţi. Am cunoscut o femeie incredibilă, care după 7 operaţii şi traiul de zi cu zi alături de un chist pe care îl numeşte, mai în glumă, mai în serios, prietenul creierului ei (căci aparent se vor nedespărţiţi) trăieşte fericită, recunoscătoare, îndrăgostită. De viaţă, exact aşa cum e.

Viaţa de dinainte – Şeherezada celor 1001 de umbre

Înainte de experienţa bolii, nu credeam nici în iubire şi nici în fericire. Îmi amintesc discuţiile pe care le aveam cu profesoara mea de filozofie din liceu, când aceasta îmi vorbea despre fericire, venind cu argumente din operele diverşilor gânditori, şi nu înţelegea cum „Tocmai tu, Teodora, care eşti atât de raţională, nu crezi.” “Tocmai de aceea”, îmi venea să-i răspund. Nu credeam în experienţele povestite de alţii, iar din universul meu de atunci nici iubirea şi nici fericirea – o utopie, o etapă cu mult superioară bucuriei sau mulţumirii în opinia mea – nu făceau parte.

Era, totuşi, un om plin de viaţă, cum îşi aminteşte zâmbind, făcându-i pe toţi să râdă cu glumele sale, însă în timpul mareelor interioare, când îşi retrăgea apele sufletului în universul ei intim, umplea fără oprire coli albe cu poezii întunecate, uneori macabre, despre Pământ, univers, moarte.

Poate ştiţi că, în Antichitate, grecii şi romanii credeau în existenţa unor duhuri ale Creativităţii, care vin dintr-o sursă necunoscută şi îndepărtată, ajutându-i pe oameni să-şi realizeze operele de creaţie. Poeta americană Ruth Stone povestea chiar cum, în timpul copilăriei sale, când lucra la câmp în Virginia, simţea deseori un anumit tip de energie, ca un fulger, apropiindu-se, şi-atunci fugea cât de tare putea pentru a ajunge în casă, unde, lăsând poezia să treacă prin ea, o aşternea repede pe hârtie.

Cum Teodora nu lucra la câmp, avea mai mereu instrumente de scris în preajma sa, aşa că se oprea frecvent din ceea ce făcea pentru a scrie. Am scris, cred, peste 1000 de poezii în adolescenţă, le scriam aşa cum veneau, în câteva momente, cap-coadă. Scriam în timpul orelor, la liceu, acasă, oriunde. Uneori mă trezeam şi în toiul nopţii ca să scriu, dacă mă vizita inspiraţia, îşi aminteşte ea.

Poveşti de iubire ai scris? o întreb. Zâmbeşte. Da, dar nu le cunoşteam destinatarul.

Ce aromă avea Teodora Maftei înainte de-a începe să urce treptele înspre fericire? Eram un om mai rece, raţional, calculat, pesimist. Nu credeam în bunătatea dezinteresată şi necondiţionată a oamenilor şi detestam Crăciunul. Mi se părea un spectacol plin de ipocrizie: oameni reci şi egoişti în timpul anului îşi schimbau acum masca şi deveneau brusc “mai buni”. În rest, lucram zi-lumină (ca reporter, apoi editor, apoi producător sportiv), uneori se întâmpla să dorm doar 1-2 ore pe noapte, parcă m-aş fi epuizat intenţionat, şi nu credeam în iubirea aceea din filme. Până când a urcat…

…cele 7 trepte spre Fericire

În continuare, povestea ei pare desprinsă chiar din filmele de Crăciun. Şi-ncepe, poate, undeva în Antichitate, când babilonienii construiau zigurate (un fel de piramide), pentru a ajunge în Cer. Aceste zigurate aveau câte 7 etaje, care reprezentau cele 7 ceruri planetare. Ascensiunea ziguratului echivala pentru pelerin cu o călătorie iniţiatică în Centrul Lumii. Atingându-i terasa superioară, el realiza o ruptură de nivel: părăsea spaţiul lumesc pentru a pătrunde în “regiunea pură” a Cerului. Cu alte cuvinte, ajungea în Raiul ceresc. Asemenea pelerinului de odinioară, Teodora a trecut în ultimii 6 ani prin 7 operaţii, pe care le consideră trepte spre starea de spirit şi de conştiinţă de care se bucură astăzi.

Prima treaptă a urcat-o repede, pe nepusă masă. S-a întâmplat în martie 2005 când, în urma unor  dureri de cap puternice şi a unor ameţeli, tânăra de 26 de ani şi-a făcut un control medical şi a aflat cauza: un chist de 6,7 cm, pe creierul mic. Eram inconştientă, nu înţelegeam gravitatea situaţiei, nu ştiam ce presupune o operaţie pe creier şi la ce riscuri mă expun. I-am spus mamei să stea acasă, că nu e grav, iar când doctorii mi-au urat „Baftă”, le-am răspuns uimită: “Pentru ce? Nu mă duc nici la Bac, şi nici n-am examen auto”.

Timpul n-a avut prea multă răbdare şi Teo a fost nevoită să urce şi cea de-a doua treaptă foarte curând: pe 11 mai au operat-o a doua oară pentru a-i pune un şunt spinal, un furtun în coloană, care să dreneze lichidul din chistul ce nu putea fi extirpat. De data asta, trecuse de la inconştienţă, indiferenţă faţă de sine şi faţă de viaţă, la tristeţe. De ce eu? De ce mie? au fost întrebările laitmotiv ale acelei perioade.

Totul a fost în regulă timp de mai bine de doi ani, până în vara lui 2007, când a început să se simtă rău din nou. În martie 2008 venise timpul pentru ascensiunea la un nou nivel, printr-o nouă treaptă: o operaţie prin care i s-a pus un şunt peritoneal, adică un alt furtun de dren de la chist până în stomac. Pentru prima oară s-a temut pentru viaţa ei, dar a simţit şi că devine mai puternică, mai încrezătoare şi mai optimistă.

Din cauză că furtunul din coloană intrase adânc în măduvă şi-i atingea nervii spinali, motiv pentru care nu se mai putea mişca, a fost nevoită să se mai opereze de două ori, în octombrie 2008, pentru a-l îndepărta. De data asta, a acceptat totul cu încredere deplină în viaţă şi în Dumnezeu. Mai mult, cât timp a stat în spital, impresionată de toată durerea din jurul ei, a devenit o sursă de bună dispoziţie şi de umor pentru cei din jur, botezând chiar salonul în care era internată Salonul Ecaterina Teodoroiu  – Aici nu se plânge! Şi astăzi păstrează legătura cu una dintre colegele ei de salon de atunci, o doamnă în vârstă de 60 de ani, care ţine la ea ca la fiica pe care n-a avut-o niciodată şi care îi mulţumeşte constant pentru puterea pe care i-a insuflat-o.

Ultimele două operaţii au încheiat trecerea personală a Teodorei în…

…viaţa de Apoi

Toate lucrurile bune din viaţa mea s-au întâmplat în viaţa de apoi, continuă să-şi depene senină povestea. Astăzi cred în fericire. Fericirea mea e mereu cu mine. Am plantat-o ca într-un giveci şi-o ud în fiecare zi, o îngrijesc, îi vorbesc, ne alintăm împreună. Şi cred în bunătatea oamenilor, am avut şi am norocul să fiu înconjurată de oameni minunaţi.

Nu înţelege oamenii care se plâng din motive minore, cum ar fi vremea. Accepţi viaţa exact aşa cum e, remarc. Nu doar că o accept, dar mi se pare minunată şi incredibilă exact aşa cum e, subliniază ea. Şi-mi povesteşte cum, înainte să se îmbolnăvească, ura iarna, se plângea mereu că e frig sau că ninge. Anul ăsta s-a bucurat ca un copil de o bătaie cu zăpadă, chiar dacă nu are voie şi a plătit scump bucuria: două săptămâni de răceală cumplită. Dar nu regret nicio clipă, a fost minunat! îmi mărturiseşte cu licăr viu în zâmbetul curat. Ştii, eu mi-am redescoperit copilăria. De fapt abia acum mi-am găsit-o. Mama îmi spunea mereu că sunt mult prea matură pentru vârsta mea. Acum mă bucur de viaţă ca un copil. Şi transmite asta prin toată fiinţa sa.

O întreb despre relaţia cu Dumnezeu şi face ceva eforturi să-şi amintească de ea. Păi, în copilărie şi liceu mergeam la Biserică, era ceva normal. Cu tot pesimismul meu, nu i-am tăgăduit niciodată existenţa. Apoi, după ce m-am mutat în Bucureşti şi-am început facultatea şi să lucrez, am cam uitat de El, a devenit relaţie la distanţă cred. Râdem amândouă. Ai putea crede că gândirea optimistă sau credinţa în Dumnezeu m-au salvat, însă n-a fost aşa. Iubirea m-a salvat. Ea m-a ajutat să urc, treaptă după treaptă, către ceea ce sunt azi. Dacă ar fi să cred cu toată puterea în ceva, acest ceva ar fi iubirea.

O întreb dacă există un el şi aflu că există El, cel căruia îi scria poezii încă dinainte de a-l cunoaşte şi pe care l-a visat într-o noapte, în liceu, cu mulţi ani înainte de a-i putea atribui numelui o identitate. Ne cunoaştem dintotdeauna, îmi mărturiseşte zâmbind. Nu vrea să vorbească mai mult. Am învăţat că despre iubire nu trebuie şi nu e nevoie să vorbesc, ci să simt şi să mă bucur. Preferă să o păstreze în spaţiul ei intim, personal, în acea lume despre care-mi povesteşte că-şi petrece cam 90% din timp, iar eu respect asta. Cum e în lumea ta? o întreb. E primăvară. Mai tot timpul primăvară şi câteodată iarnă, căci e nevoie şi de iarnă uneori. Ca să vină Moş Crăciun 🙂. E muzică bună… şi ceai… şi oamenii dragi. Uneori mai mulţi, alteori mai puţini. Însă cel mai bine e când suntem numai doi. Adică El şi Ea.

Cum i-a afectat chistul viaţa… A trebuit să-şi domolească vulcanul sufletesc, căci nu are voie să plângă sau să se enerveze, a fost nevoită să renunţe la ciocolată, mâncarea ei preferată, la alcool şi la locuri aglomerate. Doarme mult, se bucură de viaţă şi de iubire, lucrează alături de oameni deosebiţi şi înţelegători, care o susţin. Şi-n timpul “liber” călătoreşte, mai mult cu gândul, şi face fotografii. A schimbat versurile pe altă formă de artă, mai expresivă poate, care spune mai mult prin mai puţin. Cu toate-acestea, îşi aminteşte că poeziile îi deveniseră mult mai senine după primele operaţii şi plănuieşte să scrie două cărţi, dintre care una, despre experienţa ei personală, are deja 15 capitole.

Viitorul? Cred că oamenii greşesc trăind prea mult în viitor. Gândindu-te prea mult la viitor, nu pierzi doar prezentul, ci şi trecutul. Căci mâine, când te vei întreba ce-ai făcut ieri, vei realiza că doar te-ai gândit la astăzi. Aşa că Teodora preferă să se bucure de prezent, iubind viaţa exact aşa cum e şi fiindu-i recunoscătoare. Şi cred în Moş Crăciun, îmi zâmbeşte complice. Şi eu, îi mărturisesc.

Vă reamintesc că este vorba despre o femeie care ar putea fi operată din nou peste două luni, peste doi ani sau peste zece, depinde de cum evoluează chistul, şi care are dureri de cap, dacă nu zilnice, măcar o dată la două zile, asta când nu are migrene care o chinuie chiar şi câteva zile la rând.

Nu ştiu depre voi, dar eu parcă simt altfel viaţa după întâlnirea cu povestea Teodorei Maftei…

Îţi multumesc, frumos, Om frumos, Teodora 🙂



Citiţi şi

Am fost amantă și mi-a plăcut. Dați cu pietre!

Bunica se pregătește să plece…

Femeile nu se simt nici femei pe deplin, dar nici bărbați perfecți nu pot ajunge

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
9,939 views

Your tuppence

  1. ionut / 2 November 2015 22:06

    Si Teodora…azi e din nefericire cred la o cumpana poate la fel de mare sau chiar mai greu de trecut, nu am de unde sa stiu, fi puternica Teo’ daca imi permiti!

    Thumb up 2 Thumb down 0
    Reply
  2. veverita / 12 May 2011 9:56

    Viata nu este for granted si nici forever, chiar daca atunci cand suntem tineri asa avem impresia.Din pacate cand ajungem sa ne dam seama de asta, suntem fie prea batrani fie foarte bolnavi.Dar chiar si atunci mai avem o sansa: punct …si de la capat. Cu incredere, se poate.Teodora a reusit!

    Thumb up 5 Thumb down 0
    Reply
  3. natalia / 10 May 2011 13:38

    Frumos! In sfarsit oameni care isi accepta destinul cu zambetul pe buze, oricat de trist si de injust ar fi! Imi pare sincer rau pentru tine Teodora, pentru suferinta ta, dar ma bucur ca gasesti in tine puterea de a merge mai departe.Iti doresc din suflet sa fii sanatoasa si sa iti pastrezi optimismul!

    Thumb up 5 Thumb down 1
    Reply
  4. Camelia / 10 May 2011 10:43

    Wow…genial!

    Thumb up 4 Thumb down 0
    Reply
  5. Sabina / 9 May 2011 20:07

    Sooo beautiful & inspirational! Eu va multumesc amandurora! 🙂

    Thumb up 5 Thumb down 0
    Reply

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro