Acest site foloseste Cookie-uri, conform noului Regulament de Protectie a Datelor (GDPR), pentru a va asigura cea mai buna experienta online. In esenta, Cookie-urile ne ajuta sa imbunatatim continutul de pe site, oferindu-va dvs., cititorul, o experianta online personalizata si mult mai rapida. Ele sunt folosite doar de site-ul nostru si partenerii nostri de incredere. Click AICI pentru detalii despre politica de Cookie-uri.
Acest site foloseste Cookie-uri, conform noului Regulament de Protectie a Datelor (GDPR), pentru a va asigura cea mai buna experienta online. In esenta, Cookie-urile ne ajuta sa imbunatatim continutul de pe site, oferindu-va dvs., cititorul, o experianta online personalizata si mult mai rapida. Ele sunt folosite doar de site-ul nostru si partenerii nostri de incredere. Click AICI pentru detalii despre politica de Cookie-uri. Sunt de acord cu politica de cookie

Lasă că te spui io lu’ mă-ta!

14 June 2019

Poteca ce se abătea în dreapta din drumul pietruit care urca spre Odoleni avea în capăt un știubei. De fapt, era Știubeiul, loc de întâlnire, de adăpat, de joacă, de fiert o chiseliță. Odată ce ieșeai din drumul pietruit și cam nesuferit pentru tălpile goale, covorul verde îți smulgea un zâmbet de plăcere. Poteca tăia livezile în două, trecea prin capul viilor, se unduia ușor dup-o colină și ajungeai în Rogojina, la Știubei. Precum un câine tolănit la soare, în fața Ştiubeiului era un rest de ulm trăsnit de-un fulger, cu ani mulți înainte. Tulpina groasă, cu mijlocul mai mare decât o înălțime de copil, pusă de-a curmezișul potecii ce se-ncheia aici, ținea ca adăpost de soare, ploi și vânt sau de-o ascunzătoare pentr-un pituluș.

Mai într-o parte, la câțiva pași de ghizdul fântânii, pe o vatră improvizată de trei pietre ș-un rest de cărămidă, fierbeau într-o ulcică de pământ vreo două mâini de vișine și-un pumn de zahăr, din care ne chinuiserăm sa alegem furnicile ce-l dibuiseră-n ascunzătoarea de sub ulm. Trei străchini și trei linguri de lemn, aduse la-nceputul verii de acasă și scoase acum din ascunzătoarea cea secretă, fuseseră spălate şi puse la uscat. Fane, cel mai priceput la chiseliță, aștepta să dea în clocot zeama din ulcică. Amesteca ușor cu mâna dreaptă, în timp ce-n stânga avea pregătit niște mălai cu care să-nmulțească bunătatea de pe foc. Eram vreo cinci cu toții și zeama… cam puțină. Însă, mălaiul ne ajuta s-o facem să ne-ajungă.

Foto: Elena Shumilova

Vișinele fuseseră furate din vișinul de pe mejdina viei lu’ Bulgaru. Recolta nu fusese prea bogată pentru că, în timpul acțiunii, apăruse stăpâna viei și cei însărcinați cu procurarea vișinelor au fost nevoiți să se mulțumească cu ce aveau în sân deja. Femeia, deși avea nepoți ca noi, venea doar ea cu vacile şi le păștea ținându-le de lanț, nu le lăsa slobode ca ale noastre. Și nu prea suferea când vedea că noi ne pierdem vremea jucându-ne sau stăteam tolăniți în iarba cea înmiresmată. Fie vorba între noi, cam bănuia de ce în vișin nu mai sunt fructe și ale cui sunt urmele din jurul pomului. Doi dintre noi se apucau să curețe fântâna de mătasea broaștei, să-adune balega uscată din iarba ce înconjura știubeiul, să spele cana cu niște nisip, din astea… casnice; altul, mai leneș, trândăvea sau, poate, mai și adormea. Pe coama ulmului ce începuse să lucească de-atâtea tururi de pantaloni ce-l călăreau mereu, stătea-n picioare cel mai năzdrăvan copil. Era ca un străjer ce urmărea activitatea vacilor care, de altfel, își vedeau de treaba lor.

– Bate pu-ti-ne-iu’! Bate pu-ti-ne-iu’! Bate pu-ti-ne-iu’!, răsuna deodată, sacadat, vocea străjerului. Era semnalul că unui vițeluș i se făcuse foame și sugea neprogramat la mă-sa. Cel adormit, căci el era stăpânul vițelului pofticios, sărea ca ars. Era bai mare dacă la mulsul de seara ugerul vacii era gol. Se apleca în fugă să ia biciul și-o lua la vale, alergând către animalele care nu-l lăsau să doarmă. Odată ce-ncepeai s-alergi la vale, cu greu te mai puteai opri, tălpile goale nu prea-ți înlesneau o frâna. Nici vorbele nu-ți mai ieșeau rotunde și întregi din gură, înjurătura nici nu mai suna frumos. Dacă aveai norocul să mai și aluneci pe-o balegă proaspătă sau să îți intre printre degete câte un fir mai lung de pir, te întorceai și cu genunchii jupuiți sau coatele julite. Ca leac pentru pofta micuțului sugar se apela tot la o balegă proaspătă, cu care se ungea ugerul vacii, dar nu era mereu eficient; pofta de lapte a vițelului era mai mare decât orișice obstacol. Se întorcea stăpânul vacii lăptărese, se spăla pe mâini de la știubei și ne-așezam rezemați de ulm, la masă. Chiselița era gata și ulcica era pusă la răcit în malul umed al fântânii.

– Măăă, voi nu vedeți că intră vaca-n vie? Adormirăţi, ce dracu’ faceți acolo? , începea să zbiere stăpâna viei, de la poala dealului, fix când savuram, pe rând, prima îmbucătură.

Năzdrăvanul, străjerul întregii turme, dintr-un salt era-n picioare pe ulmul ce ne-ngăduia atâtea. Cu fața către femeia ce cu răutate ne certa, o imita răspunzându-i ca un ecou. Cu mâinile în șolduri, exact ca ea, se apleca în faţă și zbiera cu glas ușor pițigăiat.

– Măăăă, voi nu vedeți că intră vaca-n vie? Adormirăți, ce dracu’ făceti acolo?

– Vaca, măăăă, voi nu vedeți că intră-n vie?! Drrrracuuu’ să vă ia, cu cine nu vă-nvață minte!, ne blagoslovea femeia, aprinsă rău de tot la față, cu mâinile în șolduri, în timp ce se-apleca ușor în față după fiecare cuvânt.

– Vaca, măăăă, voi nu vedeți că intră-n vie?! Drrrracuuu’ să vă ia, cu cine nu vă-nvață minte!, îi răspundea ecoul de pe ulm, cu aceleași cuvinte, însoțite de aceleași gesturi.

– Lasă că te spui io lu’ mă-ta!, continua femeia să-și prindă mintea cu-un copil.

– Lasă că te spui io lu’ mă-ta!, nu se lăsa deloc ecoul.

Și, după un schimb de replici cu imitături scălâmbăiate, vaca, parcă deranjată de zbieretele femeii, se întorcea cu spatele la via ei. Străjerul, potolit și el, își părăsea postul de la înălțimea ulmului.

Citiţi şi “Fii drăguţă, dă valiza asta la o parte să pot să trec în copilărie”

Noi, cu gurile pân-la urechi de râs, cu bărbile mânjite de chiseliță, ne așezam turcește în jurul jarului, în timp ce soarele apunea pe după deal. În liniștea ce se lăsa, se auzea vântul ce ne-aducea un ușor miros de floare de salcâm intârziată. Spălam ulcica, cele trei străchini și linguri, le ascundeam sub ulm, puneam apă pe jar să-l stingem și ne-ndreptam spre vacile ce deja rumegau mişcându-și fălcile încet. Ne îndreptam spre casă, după-o zi plină. Peste Livezi, un greier-ici, altul-colea, cânta a noapte de copilărie.

Guest post by Liliana Buruntia

Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂

Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro



Citiţi şi

Viața le-a făcut cadou după 50 de ani poza de când s-au cunoscut și nu s-au mai despărțit

Așa se pleacă de tot

La început de an școlar, gânduri către părinți

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
979 views

Your tuppence

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro