Livada cu pruni sălbatici

22 May 2021

Despre fericire s-a tot făcut vorbire și cred că fiecare dintre noi are un reper clar asupra ceea ce l-ar putea defini drept fericit. Sunt oameni care nu găsesc desăvârșirea decât în clinchetul arginților, sunt oameni care se cufundă cu totul în bucuria cărților și a lumilor nebănuite pe care acestea le deschid, sunt oameni care își găsesc fericirea în alinarea sufletelor pierdute, la fel cum sunt unii care se hrănesc cu plăceri carnale sau cu bucuria picturii, dansului sau poeziei. Dintre toți aceștia, probabil cei care găsesc lumina în viața de zi cu zi, fără a aștepta minuni sau minunați care să le deschidă aripile, cei care găsesc bucuria într-un cântec, într-o fată frumoasă care trece zâmbind sau în amintirea chicotelilor cu colegul de bancă dintr-a doișpea, în lucruri mărunte precum o ploaie de vară sau un fluture albastru, aceștia cred că sunt cu adevărat fericiți.

Din cerdacul casei bunicului se vedea puțin pieziș, dacă te uitai peste lanul mereu semănat cu plante medicinale, o livadă în mijlocul căreia se putea distinge o casă. Locul era ceea ce toată numea “Livada lui Bârlădeanu”. Habar nu am cine a fost domnul acesta și ce hram a purtat, ideea este că locul acela mă atrăgea cum nimic altceva nu o făcea prin împrejurimi. Nu aș putea să spun cu precizie despre ce era vorba, poate ideea că totul este părăsit, căci nu locuia nimeni în casa din livadă sau poate era doar mireasma aventurii unui copil citadin amețit de mirosul verde al ierbii și al prunilor sălbăticiți. Simțeam cum mă cheamă livada și cum mă momește constant, primăvara, cu flori galbene de ceapă sălbatică și cu scânteioare albastre și vara cu promisiunea unor roade date în pârg. Abia aștepta să se zvânte cât de cât pământul reavăn să îmi pot vizita, ceea ce credeam eu a fi, livada mea secretă. Casa din mijlocul livezii mă atrăgea și mă înspăimântă în egală măsură, pentru că în mintea mea de copil de asfalt menirea unei case era aceea de a fi locuită iar ceea ce vedeam nu se potrivea deloc convingerilor mele. Mereu mergeam acolo în ideea unei mari descoperiri, a unei întâmplări formidabile, a unei povești pe care o voi putea spune cu sufletul la gură nepoților și tuturor celor care vor fi dorit sa mă asculte. Dar niciodată nu se întâmpla nimic. Casa rămânea tăcută și goală, livada se lăsa mereu jefuită de poame și cununi de flori și eu aveam mereu senzația că lipsise foarte, foarte puțin până să declanșez acel ceva, nu știam ce anume, dar oricum trebuia să fi fost ceva formidabil, nemaiauzit și nemaipomenit. Mereu aveam senzația aceea de neterminat, de “Nu se poate! Asta a fost tot?!”, sentimentul acela de dezamăgire și de “trebuie să mai fie ceva”. Ideea că era ceva ce nu se spunea, ceva care nu trebuia aflat, ceva care lipsea ca să se închidă cercul m-a însoțit și este încă prezentă în mintea mea. Veneam înapoi în casa bunicului cu întrebarea “Oare ce a lipsit? Oare cât mai era până? Oare era ceva de văzut și nu am văzut eu?“ un lung șir de “oare” care rămân acolo și se depun. “Oare” după “oare”, după “oare”…

Știți prietenul ăla, de suflet, prietenul căruia îi dai telefonul “acela” indiferent de oră și îi spui ceea ce te macină, ceea ce “te urlă” și nu ai cui să povestești? Eu o am pe Claudia. Ea e depozitarul tonelor mele de “oare” de “ce să fi fost?”, de “băi, tu realizezi?”, ei îi spun atunci când îmi plânge sufletul, indiferent de motiv. Și revers. Multe dintre poveștile noastre nu sunt altceva decât mărturisiri despre clipele în care nu am avut curajul, despre un lung șir de așteptări neîmplinite, de “oare” care ne însoțesc toată viața, unele aflându-și rezolvarea și răspunsul în timp, altele rămânând suspendate acolo, undeva, ca o mărturie a lipsei noastre de curaj, nu de oportunitate, doar de curaj, pentru că oportunitățile se creează.

Una dintre poveștile noastre este despre crush-ul pe care l-a avut cu decenii în urma pentru un coleg de școala, un băiat care la vremea aceea părea maximul a ceea ce putea să își dorească orice aburită de cinșpe ani, adică un caracter ferm, cutezanță, un pic de alură de cartier și claie rebelă de păr negru. O iubire adolescentină neîmplinită, nu pentru ca nu au fost ocazii, ci doar pentru că fata mea nu a avut curajul să răspundă la ele, s-a ascuns, la propriu și la figurat, după ușa prin care oportunitatea a încercat să pătrundă în lumea ei. Asta au costat-o treizeci de ani de “oare…” oare cum ar fi fost, oare ce mi-ar fi spus…oare… Timpul a dovedit că a avut dreptate atunci când a fugit. Caracterul ferm și cutezător al puștiului nu s-a dovedit altceva decât faza incipientă a unui narcisism patologic, iar din claia de păr negru nu a rămas decât o frumoasă amintire. Ăsta e cazul fericit în care timpul îți oferă răspunsurile așteptate. Acoperă “gap-ul” lăsat de o neîmplinire rămasă suspendată. Dar ce te faci cu restul, cu zecile, cu sutele de găuri care rămân în armură. De ce să nu rezolvi mereu asta atunci, pe loc? De ce sa riști mereu păstrând deschise acele cercuri și irosindu-ți timpul și energia punându-ți întrebări tardive? Acum câteva zile, Claudia m-a sunat spunându-mi că a luat o hotărâre importantă în viața ei exact din acest motiv, pentru a evita întrebarea “oare cum ar fi fost dacă?”. Atunci am știut că s-a copt, că e gata.

H6-1 Mercy by Damien Hirst Damien Hirst descrie fluturele ca pe un "declanșator universal": oricine se teme de sticlă, de rechini, dar toată lumea iubește fluturii. În lucrarea ‘The Aspects’, Hirst aranjează imaginile fluturilor într-un tipar de caleidoscop. Perfecta simetrie a aripilor seamănă cu vitraliile arhitecturii gotice și cu tiparele circulare ale mandalelor. Pentru Hirst fluturele înseamnă o reprezentare spirituală, folosită prima dată de greci pentru a portretiza sufletul și mai târziu în simbolistica creștină pentru a simboliza învierea.

H6-1 Mercy by Damien Hirst
Damien Hirst descrie fluturele ca pe un “declanșator universal”: oricine se teme de sticlă, de rechini, dar toată lumea iubește fluturii. În lucrarea ‘The Aspects’, Hirst aranjează imaginile fluturilor într-un tipar de caleidoscop. Perfecta simetrie a aripilor seamănă cu vitraliile arhitecturii gotice și cu tiparele circulare ale mandalelor. Pentru Hirst fluturele înseamnă o reprezentare spirituală, folosită prima dată de greci pentru a portretiza sufletul și mai târziu în simbolistica creștină pentru a simboliza învierea.

Desigur, destinul are planuri speciale pentru fiecare dintre noi, dar oare nu asta este ceea ce numim “viață”? O lungă înșiruire de livezi de la care așteptăm prea mult, un lung șir de “oare” care pretindem că nu există sau o întreaga colecție de uși după care ne ascundem atunci când ele tocmai se deschid? Făceți-vă un bine și profitați de orice ocazie vi se oferă! Încetați să așteptați surprize de acolo de unde nu e nimic de oferit, încetați să lăsați privirea în jos in fața unor închipuiri false! Oamenii au exact puterea pe care voi îi lăsați sa o aibă. Închideți cercurile și nu lăsați coconul protector pe care încercați să îl formați o viață întreagă să fie compromis de găurile lăsate de prea multe întrebări. Lăsați omida timidă și plină de întrebări să devină minunatul fluture albastru la care visați! Curaj și minte!

Mai vorbim!

Guest post by Gabriela Ibens

Antwerpen , 22 mai 2021

Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂

Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.



Citiţi şi

Sanda, duios, a plecat…

Despre cum să-i lași să plece, având inima împăcată. Despre cum să pleci tu cu grație și recunoștință

O viață

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS

Your tuppence

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro