Acest site foloseste Cookie-uri, conform noului Regulament de Protectie a Datelor (GDPR), pentru a va asigura cea mai buna experienta online. In esenta, Cookie-urile ne ajuta sa imbunatatim continutul de pe site, oferindu-va dvs., cititorul, o experianta online personalizata si mult mai rapida. Ele sunt folosite doar de site-ul nostru si partenerii nostri de incredere. Click AICI pentru detalii despre politica de Cookie-uri.
Acest site foloseste Cookie-uri, conform noului Regulament de Protectie a Datelor (GDPR), pentru a va asigura cea mai buna experienta online. In esenta, Cookie-urile ne ajuta sa imbunatatim continutul de pe site, oferindu-va dvs., cititorul, o experianta online personalizata si mult mai rapida. Ele sunt folosite doar de site-ul nostru si partenerii nostri de incredere. Click AICI pentru detalii despre politica de Cookie-uri. Sunt de acord cu politica de cookie

Liza: o poveste

12 March 2020

Soțul meu știa de fiecare dată când mergeam la Alexandru. Mă întorceam amețită, mirosind a trupuri arse în focul iubirilor pasagere – insuportabilul miros al femeilor adulterine. Nu îi păsa, atâta timp cât credea că escapadele mele sunt doar răzbunări pentru toate tinerele sale amante. El era cel care se înșela.

L-am cunoscut pe Alexandru într-un fel de ospiciu pentru bătrâni. Bunicul meu avea Alzheimer, petreceam două ore în fiecare duminică, mă mângâia pe cap cum am văzut că îi mângîie bătrânii pe cei morți, cu un fel de încântare, groază și reproș. Și mă întreba fără oprire dacă viața mea este frumoasă. Îi răspundeam de fiecare dată că viața mea este foarte frumoasă, dar el uita totul un minut mai târziu. Maladia lui mă răscolea, nu mergeam niciodată cu fiica mea acolo.

Alexandru era un fel de voluntar, ceea ce, am înțeles mai târziu, era o acoladă ciudată în viața lui, care era marcată de o brutală solitudine și absența dorinței de a-i ajuta pe alții. Apropierea de suferință îl făcea să sufere până la punctul la care nu mai era în stare nici măcar să se miște sau să vorbească sau să gândească.

Pe atunci, le desfăcea bătrânilor portocalele și le dăruia imaculate, fără coji, ca și cum ar fi făcut cine-știe-ce vrajă, iar bătrânii se minunau ca niște copii, apoi uitau și asta.

Primul hotel al amiezelor noastre era pe o stradă care purta numele unui actor din Interbelic. Se numea Hotel California și acolo nimeni nu era de fapt bine-venit. Recepționerul arăta ca un ucigaș în serie, așternuturile nu erau imaculate, dar ar fi fost și mai rău dacă ne-am fi întâlnit într-una dintre acele hoteluri-butic-farmacii. Dragostea trebuia să ne facă să ne simțim și puțin mizerabili. Eram o femeie sfâșiată.

Uneori, după aceea ne pierdeam în târgurile de antichități, Alexandru știa să discearnă antichitățile autentice de cele false și ochiul său nu se înșela nici la oameni. Probabil că nu a greșit mai mult de cinci diagnostice în toată viața sa. Lua deciziile repede, sub impuls și se revizuia greu.

Visa la un pământ al oamenilor liberi, care nu avea cum să existe, iar faptul că viața nu era cum și-o dorea îl scotea din minți și îl făcea să nu mai vrea să o trăiască decât în afara normelor. Detesta psihiatrii, pe beneficiarii moștenirilor, apropierea și vina. Femeia sa ideală era Penelopa, dar Penelopa nu s-a mai născut de mii de ani.

Eram două planete ajunse întâmplător în același sistem solar. Nici acum nu îmi explic exact cum s-a întâmplat, dar de când l-am văzut cum înmânează portocala aceea perfect decojită bunicului meu, ca pe o medalie, am știut că vom fi nevoiți să ne izbim cu furie trupurile ca să se facă liniște și să fie pace între noi, chiar dacă va dura zile sau luni sau ani până când se va întâmpla.

S-a întâmplat a doua zi.

Am trecut astăzi pe acolo.

Hotel California nu mai există, în locul lui se ridică un bloc de patru etaje, recepționerul este (sau măcar ar trebui să fie) la pușcărie, era un loc blestemat.

Alexandru mi-ar fi spus că era în destinul său să fie un loc blestemat și binecuvântările nu sunt niciodată destine, ci simple anomalii. Destinul e întotdeauna (chiar întotdeauna!) un blestem.

Sărmanul meu Alexandru!, am ținut un jurnal în care îmi notam amintirile, l-am recitit și am văzut că toate amintirile cu tine sunt și senine, și mohorâte, cum sunt zilele indecise de toamnă târzie. Păstrez căldura trupurilor noastre în cea mai ascunsă cameră a inimii mele, dar nu îmi ajunge, niciodată nu îmi ajunge.

Bunicul a murit, după ce a uitat cum și de ce să se hrănească. A murit de foame, nu înainte de a deveni o mână de carne cu venele pline de hrană artificială.

Desfac o portocală, încerc să o desfac impecabil, cum o desfăceai tu, e o operațiune complicată, care mă depășește, ca și cum ar trebui să rezolv un cub rubik sau o ecuație cu două necunoscute, și te văd, nu știu de ce, ca pe un om primitiv, după ce s-a descoperit focul, cu o făclie în mână, ridicând-o către lună, ca și cum ar vrea să o vadă mai bine și, poate, să o înțeleagă.

M-am retras din barou. Fără fiica mea, mi-ar fi rămas puține motive să mai lupt. Am însă un destin, am un blestem: sunt mamă.

Așa că mă duc la sală, mă duc la salsa, mă duc la cumpărături, mă duc la yoga, mă duc la psiholog, mă duc la dentist, mă duc la ginecolog, mă duc la ședințele cu părinții, mă duc la teatru cu trupa de actori amatori, mă duc la expoziții, la vernisaje, la operă și la operetă, mă duc la circ și la grădina zoologică, femeile își duc singurătatea în multe locuri.

Aș minți dacă aș mărturisi că am mereu cu mine ecoul întrebărilor sale de copil insuportbail, blestemat să arunce retorice și să nu accepte niciun răspuns: îți plac midiile?, îți place Imperiul Roman?, îți plac partizanii?, îți place coliva?, îți plac melcii?, catedralele îți plac?, îți place supa de ceapă?, îți plac picturile naive?, îți plac disecțiile?, îți place emisiunea Cotele Apelor Dunării?, îți plac broaștele, dar elefanții? Îți place Bulat Okudjava?

Ca și cum n-ar fi fost de ajuns, mai inventase și Jocul Dragostei: Leonard Cohen sau Bob Dylan?, trenurile sau avioanele?, acul de siguranță sau agrafa?, girafele sau zebrele?, gondolele sau hamacele?, timbrele sau telegrafele?, tigrii sau jaguarii?, jocurile de ruletă sau lozurile de loterie?, cele zece porunci sau moartea lui Hristos pe cruce?

Am răspuns de mii de ori acestor întrebări, fără să scot un cuvânt, fiindcă nu de cuvinte aveam noi nevoie, și oricum rareori cuvintele sunt în stare să spună adevărul într-o poveste.

Acum – acum știu prea bine ce îmi place, Alexandru: îmi plac fotografiile lui Salgado și fotografiile lui Josef Koudelka, preludiile în care bărbatul îngenunchează în fața femeii ca în fața icoanei și cerul primăvara, sucul de agude, pianinele, Monica Bellucci în Malena, rujul roșu și oja galbenă, ierbarele și cărțile de dragoste care nu sunt patetice, culoarea verde așa cum am văzut-o în Scoția.

Și raiul – îmi place raiul?

Raiul e camera noastră de la Hotel California, cu ceasul care arată mereu orele amanților, mereu rămas puțin în urmă, ca și cum ar mai fi încă timp, când rămâneam fără luciditate, dar nu fără umor – și era bine, și eram buni, și Dumnezeu ne vedea întocmai.

Fiica mea se transformă în altcineva – o domnișoară pe care în curând o voi pierde, cea mai firească pierdere din lume. Nu o să mă iert niciodată că nu ți-am prezentat-o și nu am fost împreună la cofetărie, ca în 1987.

Fiica mea merita să afle că, măcar în unele amieze, mama ei a fost cu adevărat iubită.

Acum știu, Alexandru.

Știu și care e Evanghelia mea preferată: Evanghelia după Ioan, mai exact partea în care Apostolul Toma strigă cuprins de nebunia iubirii: Să mergem și noi să murim cu Iisus! Ar fi trebuit să se ducă.

Fiica mea mă privește curioasă când aprind două lumânări pentru morți. Noi două avem un singur mort – bunicul meu.

Nu îndrăznesc să o mint, așa că îi spun:

– Străbunicul tău, bunicul meu, avea un prieten la azil – prietenul acesta îi dăruia portocale. Și el a murit. Și cealaltă lumânare e pentru el.

Pe Andrei îl găsiți cu totul aici.

Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂

Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.



Citiţi şi

„Al şaselea mă face să mă simt nemuritor”

Silence. Mâine începe școala

Nu lipsa de timp e problema, ci faptul că alergi mereu printre opţiuni

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS

Your tuppence

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro