Acest site foloseste Cookie-uri, conform noului Regulament de Protectie a Datelor (GDPR), pentru a va asigura cea mai buna experienta online. In esenta, Cookie-urile ne ajuta sa imbunatatim continutul de pe site, oferindu-va dvs., cititorul, o experianta online personalizata si mult mai rapida. Ele sunt folosite doar de site-ul nostru si partenerii nostri de incredere. Click AICI pentru detalii despre politica de Cookie-uri.
Acest site foloseste Cookie-uri, conform noului Regulament de Protectie a Datelor (GDPR), pentru a va asigura cea mai buna experienta online. In esenta, Cookie-urile ne ajuta sa imbunatatim continutul de pe site, oferindu-va dvs., cititorul, o experianta online personalizata si mult mai rapida. Ele sunt folosite doar de site-ul nostru si partenerii nostri de incredere. Click AICI pentru detalii despre politica de Cookie-uri. Sunt de acord cu politica de cookie

O poveste de dragoste: Olga

7 May 2020

Pentru că suntem în plină autoizolare, vă propunem o serie de povești, firește de dragoste, din epoca de dinainte să știm ce înseamnă cuvântul pangolin. Sunt povești de dragoste scrise de mai multe femei imaginare care au iubit același bărbat, imaginar și el, un poet numit Alexandru, astăzi mort.

Când l-am cunoscut, eu aveam cincisprezece ani și voiam să mă fac actriță. Cinci ani mai târziu, eu eram actriță sau așa credeam eu, el era un bărbat obosit în vârstă de treizeci și cinci de ani, eu jucam în seriale TV mizerabile, care îmi plăteau facturile și mă goleau de sentimente, el era fostul meu profesor și avea barba deja albă.

Eu nu citeam poezii, el nu uitase niciun detaliu din biografia mea imaginară, știa până și tatuajele mele de sub sâni, tatuaje pe care nu le văzuse încă, își amintea totul și avea un fel de a vorbi, făcând pauze lungi între idei, care pur și simplu mă scotea din minți.

Eu mergeam la UNATC și repetam un rol în care trebuia să mor, învățam să mor și să mă ridic din morți, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat, îmi fumam țigările pe jumătate și mă revoltau colegele mele cu minte de bibilică sau curcă sau pupăză sau găină, spuneți-le cum vreți, dar rețineți ideea, colegele mele cu minte puțină, sărind fericite din domn în domn, pentru a strânge experiență de viață, le uram pe insuportabilele fete tinere care făceau sală pentru a fi după aceea mai flexibile în timpul actelor sexuale. La douăzeci de ani – măcar atunci – ar fi trebuit să-și lase vârsta să le devoreze, dar ele nu făceau astfel. În plus, se drogau când apucau cu cocaină.

Cred că asta ne-a unit de fapt, și el era măcinat de un fel ciudat de ură pe fericirea obligatorie și cursurile de yoga și cei care își măsurau timpul cu seriale, nu cred că avea compasiune nici măcar pentru zâmbetele mecanice ale stewardeselor, de fapt îl împărțeam pe atunci chiar cu o stewardesă care avea de două ori vârsta mea, sâni falși și o casă într-o pădure. Nu vorbeam prea mult despre asta.

Și el mă împărțea cu un dramaturg bătrân cât noi doi amândoi, puțin pervers și obez și nefericit, obsedat de tinerețea studentelor – dramaturgul era adeseori bădăran și insuportabil și eu nu mă puteam abține să nu îl vizitez.

Nu știa cum să se poarte și când i se prăbușea masca rămânea un copil și cumva mă atașasem de copilul ăsta, fiindcă eram doi copii care se regulau și se simțeau vinovați, ca și cum ar fi descoperit un secret pentru care merită să mori, doi copii care se simțeau bine, deci vinovați împreună.

Lui Alexandru nu i-a căzut niciodată masca, cel puțin nu cu mine, eu nu știu ce copilărie a avut, mi-o povestea rar, vorbea despre ea ca despre un paradis din care a fost izgonit, dar eu nu știam pe atunci să separ adevărul de minciunile necesare.

Făceam lucrurile obișnuite și când eram împreună eram doar noi, el își închidea telefonul mobil și îmi spunea că regretă timpul când telefoanele erau fixe, legate într-un lanț, cum sunt câinii.

Eu aveam trei pisici și un câine, el avusese pești de acvariu, morți într-un accident casnic, cu mulți ani în urmă și încă îi regreta. Când repetam împreună rolurile mele, cel mai bine îi ieșeau țipetele, poate că se născuse și ca să țipe pe o scenă sau pe un platou de filmare. Uneori mi se părea că urlă ca Iisus Hristos pe cruce și atunci mă speriam și îi ceream să mă ia în brațe fără să mai joace teatru.

Iar acum când mă gândesc la toată viața mea de până acum îmi dau seama că am trăit atât de puțin, poate câteva săptămâni cu totul și că timpul acela cu Alexandru – timpul acela a contat. Au fost poate câteva clipe, dar vă minte cine spune că trăiește mai mult într-o singură viață.

Am vorbit mult despre reîncarnările noastre, în care doar eu credeam, l-am învățat să joace table și nu m-a învins niciodată, i-am arătat casa care are pe acoperiș un fel de soldat din tablă, pe o stradă secundară care coboară din Făinari, am mers împreună la cele mai obscure concerte, în garaje pe jumătate prăbușite, hrăneam pescărușii care pluteau peste Dâmbovița și n-am văzut niciodată marea împreună.

Mă amuzau declarațiile sale de independență – era în stare să-și declare independența față de orice, oricând, de oricâte ori. Avea atunci o figură gravă și ridicolă și el o știa, spunea că seamănă cu Fidel Castro și se declara independent și de el însuși.

Nu știu de unde să încep în a spune că noi n-am fost niciodată prieteni, el avea nevoie de o fată de douăzeci de ani și nu e o întâmplare că am fost eu, dar asta nu înseamnă că n-ar fi putut fi și altcineva.

Citiți și O poveste de dragoste: Lia 

Eu purtam breton și ochelari de vedere de care nu aveam nevoie, arătam ca o actriță franțuzoaică fără noroc în dragoste și fără roluri, care e interesantă doar când își bea cafeaua în Montmartre.

Alexandru se îngrășase și se întunecase, el își putea schimba fețele ca într-o poveste – și treaba asta o vedea oricine la el. Preferata mea era figura sa de sfânt indian apaș, pe care o purta când vorbea puțin și spunea totul. Atunci, când făceam dragoste era sălbatic și, când mă părăsea, mă părăsea cu cuvintele: iartă-mă, eu nu o să fiu niciodată un om civilizat.

Am învățat bine și să mor, și să mă ridic din morți, nu degeaba am acasă două premii UNITER, pe care le folosesc să țin mereu ușile deschise. Urăsc ușile închise.

Alexandru îmi scria poezii și mi le ascundea acolo unde aveam să le găsesc mult mai târziu. Toți avem nevoie de mângâieri și de surprize.

Iar acum, când Alexandru nu mai e, sunt gata să îl iert și să mă iert și pe mine și să iert și timpul de atunci și anii dintre noi pe care nici eu, nici el nu am știut sau nu am vrut să îi ștergem. Era o prăpastie în care ne plăcea din când în când să privim și să simțim fiorul pierderii. Dar, cel puțin eu, nu credeam pe atunci că există pierderi definitive.

În următoarea reîncarnare n-o să fim amândoi pisici, ar fi atât de patetic și de previzibil, dar o să trăim încă o poveste imposibilă, poate că el va fi călugăr budist, iar eu o fată care nu va ieși niciodată din satul ei pierdut din Tibet, dar ne vom gândi mult unul la altul și nu vom fi triști.

Și poate că abia în următoarea reîncarnare vom trăi fericiți împreună până la adânci bătrâneți, chiar dacă Alexandru e mort și el nu credea că mai poate urma și altceva.

Pe Andrei îl găsiți cu totul aici.

Curaj, și tu poți scrie pe Catchy! 🙂

Trimite-ne un text încă nepublicat, în format .doc, cu diacritice, pe office@catchy.ro.



Citiţi şi

Nu ne pasă!

A murit Camil Marinescu

Votăm pentru picioarele frumoase

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS

Your tuppence

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro