Pentru că suntem în plină autoizolare, vă propunem o serie de povești, firește de dragoste, din epoca de dinainte să știm ce înseamnă cuvântul pangolin. Sunt povești de dragoste scrise de mai multe femei imaginare care au iubit același bărbat, imaginar și el, un poet numit Alexandru, astăzi mort.
Primul film pe care l-am văzut împreună era despre un copil care crește la orfelinat, un medic îl ia sub aripa sa și îl învață tainele aducerii oamenilor pe lume, precum și tainele întreruperii vieții înainte de naștere, și, când se face vremea, copilul acesta pleacă de la orfelinat și ajunge culegător de mere și iubește o tânără care iubea un tânăr plecat în război, de unde se întoarce paralizat, și acolo, cu culegătorii, mai era și un tată care își lăsase însărcinată fiica, doi oameni de culoare care nu știau să citească și pe ziduri erau scrise reguli pe care nimeni în afară de copilul crescut la orfelinat nu știa să le citească. Numele copilului crescut la orfelinat era Homer și la sfârșit se întoarce la orfelinat, să ducă povestea mai departe – asta e tot ce mai știu.
Nu mai țin minte cum se numea filmul acesta, nu mai țin minte nici cine a scris cartea pe care filmul se sprijină. Țin minte doar că s-a strecurat între noi, ca o pisică, un moment de tăcere care putea să însemne că noi nu vom avea niciodată copii, că noi nu îi vom abandona în orfelinat, că și noi vom pleca în lume să ne găsim drumul, chiar dacă întotdeauna ne va lipsi paradisul pe care îl lăsăm în urmă, chiar dacă nici măcar nu este un paradis.
Sunt doar câteva lucruri care rămân după ce toate celelalte dispar: diminețile în care călătoream împreună cu troleibuzele orașului, care nu știam unde duc, doar ca să privim ploaia și oamenii și clădirile care încă de atunci stăteau să se prăbușească, dar uite că nu s-au prăbușit.
Tatăl meu era preot, ceea ce venea cu anumite obligații, pe care din fericire le nesocoteam. El așeza ordine în sufletele credincioaselor de vârsta a treia, care – fără excepție – sufereau de viciul micimii și harul gurilor spurcate. Noaptea aceea…
Noaptea aceea în care tatăl meu s-a întâlnit cu Alexandru pe holul care ducea la baie, fiecare cu un prosop aruncat peste talie, pumnul care a plecat din tatăl meu ca un glonț, eschiva lui Alexandru, care făcuse box în adolescență, și el sărind pe geam în curte, gol de acum, alergat de câini, gol pe Calea Rahovei, fugind ca un nebun la adăpostul întunericului și eu furioasă și tatăl meu trecând pragul atacului vascular cerebral, tatăl meu care n-a mai putut din ziua aceea să înțeleagă sensul cuvintelor, tatăl meu zicând cuvântului anafură cuvântul reprezentanță, și cuvântului Biblie tot cuvântul reprezentanță și cuvântului lumânare tot cuvântul reprezentanță.
Am continuat să ne întâlnim pentru o vreme, în timp ce tatăl meu agoniza în spital, el îmi săruta urechile de elf și îmi turna în inimă mierea unor poeme mincinoase.
Juca poker și pierdea des și mâna mea în agoniseala tatălui meu, tablele legii la picioarele mele – să nu furi! și să nu ucizi! și să respecți pe tatăl și pe mama ta! și să nu ai alți Dumnezei în afară de mine!
Alexandru nu voia să-mi fie Dumnezeu, dispărea des, nu răspunde la telefoanele mele și nu știam unde l-aș putea găsi, reapărea ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat, pierdeam nopțile plângând și fiindu-mi milă și rușine de mine.
Obișnuiam să îmi cer iertare pentru toate greșelile pe care nu le făceam, cred că slăbiciunea mea îi rupea sufletul în două.
Pe de o parte, ar fi vrut să mă salveze, pe de altă parte, orice slăbiciune îl revolta. El nu a cerut niciodată nimic nimănui și nu și-a cerut niciodată iertare, dar asta a fost demult.
Eu l-am condus la aeroport pentru primul său zbor. Aveam o mașină cu patru trepte de viteză și mă prefăceam, din nou, că nu îmi venea să plâng. Ploua.
Cumva, Alexandru nu s-a mai întors niciodată din acel prim zbor, nu știu ce a găsit el în cer, dar de atunci a fost pasăre.
Aș putea să aflu în câteva secunde care era numele filmului cu copilul crescut la orfelinat. Nu vreau, nu vreau să aflu.
Îmi e de ajuns să știu că, demult, pe pământ, eu și Alexandru am privit epopeea aceea a unui alt Homer și la sfârșit între noi s-a strecurat o tăcere, ca o pisică, și noi am alungat-o, fiindcă eram prea tineri ca să nu greșim.
În copilărie mă jucam des de-a înmormântarea, cred că moartea ne obseda pe amândoi, dar mai cred și că niciodată nu se gândise ce va face dacă va trăi mai mult decât Esenin. Planul său era să moară – cel târziu – la treizeci de ani. Poate de aceea, ultimii săi ani au semănat atât de mult cu un naufragiu.
Mă gândesc la toți cei care m-au iubit ca la frați într-o francmasonerie, am adunat câțiva pictori, doi muzicieni, un număr ridicol de actori și un vânzător de aspiratoare care a știut să vadă frumusețea gesturilor mele banale. Am rămas cu el.
Alexandru nu le semăna, el avea superputerea să rămână singur în orice mulțime, sub convingerea sa atroce că oamenii trăiesc în zadar când refuză să vadă dincolo de nasul personal, el contempla des infinita durere de a se fi născut.
Cu moartea, cu moartea adevărată, însă, era delicat. A participat la slujba de înhumare a pisicii mele, Minette, cu o sobrietate care m-a îngrozit. Cred că trăia doar atunci când trăia într-o poezie, era noapte când am îngropat-o pe Minette și deasupra noastră luna se oprise să își tragă sufletul și ne privea curioasă.
Altădată i-am dăruit trei cărți de Milan Kundera, Indiferența, Ignoranța și Lentoarea. Nu le-a citit.
El era elegant și era melancolic și nu a fost niciodată pregătit pentru viață, oricine e sincer cu el o știe, și orice întâmplare care nu era poezie îl plictisea sau îl înfuria și atunci tăcea, iar în clipele sale de tăcere nu mai era frumos.
Uneori îl lăsam să mă plătească, îmi plăcea să mă simt ca o curvă. Visam că fac dragoste cu necunoscuți în orașe necunoscute din Spania și nu îi povesteam niciodată visele mele. Toate tăcerile lui erau strigăte de disperare. Bineînțeles că, după o vreme, nu le-am mai ascultat.
Iar acum e doar tăcerea mea în fața unui cadavru cu care nu știu ce altceva să fac decât să mă mai agăț încă o dată de trecut, înainte să mă pierd pentru totdeauna în timpul care mi-a rămas și în gesturile mele banale, pe care altcineva acum le iubește.
Nu mi-au rămas multe lucruri de la Alexandru, în afara amintirilor, care mă fac însă destul de bogată. De la el am învățat că Iisus Hristos ne-a spus: Fiți trecători! Dar vorbele acestea ale lui Iisus Hristos s-au uitat.
Eu și el nu le-am uitat, noi chiar am fost trecători, au fost vremuri ciudate în care nimeni nu părea să iubească pe cine trebuia, viața ne aruncase ca pe niște piese de puzzle pe care nu mai știam să le aranjăm.
Ne povesteam unul altuia visele. Într-o noapte eu am visat că jucam de-a v-ați ascunselea, și eu am numărat până la o sută și toți prietenii mei s-au ascuns și când am deschis ochii trecuseră zeci de ani și viața noastră trecuse și toți prietenii mei îmbătrâniseră și fuseseră schimbați de viață cu niște adulți înspăimântători și eu m-am trezit plângând și Alexandru mi-a șters lacrimile. El visa timpuri care încă nu veniseră și, de acum, nici n-au să mai vină.
Uneori, când își povestea visele, cuvintele sale aveau o tristețe metalică, de neîndurat. Iar acum mi-aș da fericită ultimele decenii doar ca să mai fim iar tinerii care am fost și să nu ne fi murit nimeni încă.
Ultimul cuvânt al tatălui meu a fost numele lui Alexandru, iar eu nu voi ști niciodată dacă voia să-l blesteme sau dimpotrivă.
Citiți și
Pe Andrei îl găsiți cu totul aici.
Curaj, și tu poți scrie pe Catchy! 
Trimite-ne un text încă nepublicat, în format .doc, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Stilul de viață Friluftsliv și câteva imaginare expresii norvegiene pentru stări reale (UMOR!)
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
