Am pus recent pe facebook câteva gânduri legate de Yom Kippour, cea mai importantă sărbătoare evreiască, care s-a nimerit să fie anul acesta în 3-4 Octombrie. Nu insist pe semnificație, în orice caz este vorba despre iertare. Un prieten m-a întrebat, contrariat, de ce am făcut-o. În fond, conform presupunerilor și a prejudecăților celor din jur, se pare că sunt perceput ca român, de rasă albă, creștin ortodox, pacifist, liberal și omnivor. La urma urmei sunt la curent cu marile sărbători religioase: știu când este Ramadanul – trăiesc într-o țară în care musulmanii sunt o minoritate foarte importantă – Crăciunul pravoslavnicilor, știu cine a fost Calvin, ascult gospel, și uneori practic yoga și meditația tibetană. Nimic excesiv, mai degrabă accesorii indispensabile într-o garderobă de călător. Ce are a face ? Are. Chestie de acceptare a diversității și, eventual, un prim pas spre toleranță. Mă străduiesc să-i înțeleg pe alții ca să pot trăi printre ei.
Totuși, este pentru prima oară când postez o urare de Yom Kippour. Uimirea prietenilor mei pare îndreptățită. De ce acum ? De ce în registrul ăsta aproape patetic ?
Poate pentru că tonul dulce, ușor acrișor, al multor subiecte pe care le văd tocate zi după zi în jur, în spațiul virtual, în discuțiile cu prietenii mei, să mă fi agasat într-atât, încât să arunc o piatră în iaz sperând să sperii peștii sau măcar să tulbur pentru o clipă oglinda apei. Capriciu? Fanfaronadă? Frustrare? Nu. Este o mânie pe care încerc să mi-o dresez făcând apel la simboluri. Yom Kippour este un astfel de simbol.
Zilele trecute, un alpinist francez, Hervé Pierre Gourdel, a plecat în Algeria să facă escalade, însoțit de prieteni algerieni, alpiniști ca și el. A fost răpit într-o zonă muntoasă din Algeria și decapitat în numele Jihadului de către indivizi ce se revendică a fi de religie musulmană și adepți ai noului califat care se ridică în nordul Irakului. Un alpinist este prin definiție un om curajos, un om care respectă natura și implicit pe cel care a creat-o, fie că se numește Iahve, Allah sau natură, pur și simplu. Moartea abruptă a unui alpinist poate fi justificată doar ca o jertfă făcută muntelui și a pasiunii pentru munte. Hervé a murit pentru că se afla într-un loc nepotrivit, la un ceas nepotrivit și, poate, într-o companie nepotrivită. Se pare însă că a fost trădat, pentru că cineva a anunțat grupul terorist de prezența lui Hervé în regiune. Omul nu avea nicio legătură cu vreun război, religie sau reglare de conturi. A fost ucis dupa ce a fost umilit, pus in genunchi, torturat. După doar câteva zile, un alt om, un englez, Alan Henning, plecat în Siria cu ajutoare umanitare, a fost capturat și ucis în condiții asemănătoare. Alan plecase pentru că suferea văzând durerea imensă produsă de războiul civil sirian. Ducea alimente și haine. Un taximetrist din Manchester. Decapitat ca și Gourdel, ca și toți ceilalți uciși în ultimele săptămâni.
Ființe umane sunt măcelărite pe bandă rulantă ca și găinile în abator, li se taie gâtul, sunt răstignite, capetele le sunt înfipte pe garduri. O barbarie de ev mediu se întâmplă în apropiere, pe acest Pamânt al Oamenilor în care, iată, banalitatea noastră devine ridicolă prin contrast cu actualitatea concretă, sinistră, a sângelui scurs pe cuțitul călăului. O simplă coincidență, o prezumție de apartenență religioasă, un pașaport nepotrivit, sunt suficiente pentru un coșmar cu final abominabil.
Nu știu de ce îmi este greu să mă desprind de subiectul ăsta și să mă ascund în banalitatea noastră cea de toate zilele. La urma urmei ceea ce nu cunoști nu există. Punct.
Și totuși. Un ins intră înarmat într-un muzeu evreiesc din Bruxelles si împușcă mortal patru oameni. Un altul ținea spectacole în care făcea bancuri pe seama unei etnii și sălile erau pline cu mii de oameni care se distrau de minune, până când autoritățile franceze s-au pus în mișcare și au interzis show-ul. S-au găsit voci care să acuze – în numele libertății de expresie – această interdicție. Un alt ins este omorât în bătaie doar pentru că era țigan. Islamofobia devine un subiect care preocupă comunitățile, în timp ce tot mai mulți evrei părăsesc Europa pentru că se simt amenințați.
Nu știu dacă, în condițiile astea, o căsnicie care scârțâie din cauză că domnul este meschin sau pentru că doamna pune cariera pe primul plan mă interesează foarte tare. Nu știu dacă subiectul învățării unei limbi străine de la vârsta de doi ani și independența locativă a adolescenților mă mai preocupă în vreun fel. Dar că cineva poate pune o bombă în magazinul în care îmi fac cumpărăturile la finalul săptămânii, că pot fi într-un avion care trece peste o zonă de război, că vecinii mei pleacă – fug – pentru că le este frică, în anul 2014 – să-și trimită la școală copiii pentru că i-ar putea aduce acasă poliția împachetați direct în sicrie, așa cum s-a întâmplat deja, undeva, în sudul Franței.
Yom Kippour. Ceva în legătură cu iertarea. Ceva întrevăzut într-un liman de pace și bunăstare generală. Ceva în legătură cu tăria de a-ți înfrunta frica , cu cerbicia de a merge mai departe în ciuda barbariei care dă pe dinafară, care ne copleșește din nou și din nou. Dachau, Auschwitz, puse la punct de inși care la liceu l-au studiat pe Kant. Poate… Care au văzut vreo pictură de Dürer sau au tresărit ascultând muzica lui Mozart. Nu-i așa de simplu să spui că unii sunt ideologi iar ceilalți sunt doar sociopați frustrați și mânați de fanatisme religioase. Barbaria a avut mereu un teren fertil pe care să-și scoată scaieții. Dar parcă de data asta contrastul între ceea ce ne place să numim normalitate și coșmarul de la colțul străzii este copleșitor. Veți spune poate că nu vă interesează. Foarte bine. Dar ce jocuri sunt pe calculatorul copilului vostru știți ? La ce filme se uită în vacanță, când voi nu sunteți acasă? Parcă ăsta ar fi un subiect, nu-i așa ?
Că veni vorba… Am urmărit zilele trecute un film cu Bardem, Brad Pitt , Penelope Cruz, Diaz. Este vorba despre filmul Cartel. Am sperat că filmul va lua o turnură spre happy end, dar finalul a fost de o cruzime care m-a șocat și m-a enervat în același timp. Imaginea lui Hervé Gourdel, în genunchi, îmbrăcat într-un giulgiu portocaliu, cu acel individ de lângă el, mascat, drapat în negru, cu cuțitul într-o mână și o carte religioasă în cealaltă mână, mi-a revenit în memorie. Filmele noastre de groază devin realitatea noastră de groază. Iar copiii acestor vremuri fac parte din scenariu. Tineri adolescenți pleacă în Siria și Irak să facă jihadul. Pot să se joace pe viu. Sângele este real. Când apasă pe trăgaci ținta cade pe bune. În același timp o religie a urii și distrugerii li se inoculează pe îndelete. Libertatea devine libertate de a ucide. Unii se întorc în Franța așteptând un moment prielnic pentru… Pentru a continua jocul.
Un coleg, medic, director într-o companie multinațională își învață fiul de cinci ani să dea cu pumnul. Ca să se descurce în viață. Să fie șmecher. Aveți grijă să nu vă acroșați cu copilul ăsta într-o intersecție din București!… Subiectul nu este neapărat exotic sau de import.
În acest moment, un alt om își așteaptă execuția undeva, în Mesopotamia, un ținut în care umanitatea a construit primele depozite de grâne, cu zeci de mii de ani în urmă. De atunci am scăpat de cruciade, de inchiziție, de sclavie, de lagărele de concentrare. Ce drum am parcurs de atunci! Ce frumoase vorbele lui Antoine de Saint-Exupéry, ce profunde poeziile lui TS Eliot, ce tulburătoare impresiile lui Monet! Și cât de roșu sângele lui Hervé Gourdel. Cât de real! Cât de actual!
M-am gândit la Yom Kippour ca la o sărbătoare a iertării. De aceea am postat acea urare pe facebook. Poate că nu are nici o legătură. Undeva lanțul iertării se rupe. Cineva nu știe și nu are puterea de a ierta. De acolo începe coșmarul. Începe barbaria. Locul în care moartea lui Hervé Gourdel poate deveni banalitate. M-am gândit la toți năpăstuiții acestei lumi, indiferent de religia lor, de pașaportul lor, de diferențele care îi marchează și îi despart de ceilalți, toți cei căzuți victime barbariei. M-am gândit că este bine să-l cunoașteți și voi pe Hervé Gourdel. Sau pe Alan Henning. Măcar numele lor, cunoscute de cât mai mulți oameni, pot estompa imensa frustrare pe care mi-o creează bănuiala că moartea lor a fost nu doar nedreaptă, dar și inutilă.
Nume și istorii din altă lume? Hotarul, limitele, nu sunt foarte nete. Să nu știi nu este scuzabil. Să accepți este inacceptabil. Între rețete de slăbit și strategii de fidelizat bărbații, vacanțele noastre și grătarul din fundul curții, filmele de pe Netflix, mai există o realitate. Este acolo, implacabilă, ca o sentință și o execuție dintr-un roman de Kafka. Aveți grijă pe unde călătoriți…
Shalom aleichem. Pace tuturor!
Citiţi şi
De ce e țara noastră (vorba vine) cum e ea
Fără femei libere, lumea toată e în lanțuri
„Ce veți spune când vă vor întreba cum ați putut permite genocidul din Gaza?”
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
