Lumea în care cultul şefului e perimat și îngropat de mult

Daniela Toader

14 March 2016

daniela toaderCând am ajuns aici, priveam şefii cum eram obişnuită să privesc şefii de când trebuise să tot privesc şefii: de jos în sus, cu privirea aceea de vită dusă la tăiat înainte de termen. Eram de acord cu tot ce spuneau şefii, dădeam afirmativ din cap cu privirea aceea de mieluşel pe care obişnuisem s-o adopt când lucrurile trebuiau să pară mai simple decât erau. Nu aveam nevoie de complicaţii, aprobam tacit tot ce venea „de sus”, pe principiul că „ăla de sus e acolo pentru că ştie mai mult decât ăia de jos care sunt acolo pentru că ştiu mai puţin decât ăla de sus care e acolo pentru că…”. Nu eram de acord mereu cu şefii, uneori îmi venea să le spintec cuvintele de la prima silabă, să refac totul aşa cum îmi trecea mie prin cap, alandala, dar cu scop precis. Dar continuam să aprob, să ascult, să execut, să urmez direcţia dată orientativ, să tac, să fac, să-mi îndeplinesc obiectivele trasate, să nu comentez, să nu ripostez, să nu argumentez, să nu vociferez, să nu amestec, să nu contrazic, să nu impun, să nu propun, să nu…

Când am început să mă obişnuiesc puţin şi să pricep jumătate din ceea ce ceilalţi se chinuiau cu zâmbetul pe buze să mă facă să înţeleg, cu speranţa, poate nedestăinuită, de a mă face să înţeleg, când am început să mă obişnuiesc puţin, am început să înţeleg că am crescut cu ţara aceea comunistă a elogiului implicit vizavi de orice fel de ierarhie, că am fost educată să mă plec, să respect tot, dar absolut tot ce venea de sus, să ridic statuile acelea pe care toţi din jurul meu le ridicau fără să mă întreb de ce dracu’ le ridicau, care le-o fi scopul şi interesul să le ridice, să ascult deciziile şi să le pun în practică fără întrebări inutile vizavi de „de unde naiba o asemenea idioţenie, aberaţie, contradicţie”, să mă rezum la ceea ce alţii voiau să fiu, la acea imagine cuminte şi ascultătoare pe care alţii o adorau, o ridicau în slăvi, o premiau cu coroniţă şi premii în cărţi de tot felul, poezii, proză, eseuri, o dădeau ca exemplu pentru alţii, ălora de li se zicea rebeli, ăia de refuzau să fie făcuţi pionieri şi erau excluşi din turmă, ăia despre care se şuşoteau multe şi mărunte, pe care eu nu le înţelegeam, de fapt, dar făceam fix ca tot restul, excluzându-i, la rândul meu, din turmă, privindu-i cu privirea aceea neagră la care orice exclus din turmă avea dreptul.

ierarhie

De fapt n-am înţeles singură, nu, eram prea afundată în principiile acelea înrădăcinate adânc, adânc de tot, ca să-mi dau seama. M-au scos din delirul meu discuţiile celor din jur, atitudinea celor din jur, privirile compătimitoare ale celor din jur, ruşinea celor din jur, ruşinea mea în faţa celor din jur, îndrăzneala celor din jur, impertinenţa celor din jur, încrederea în propriile idei a celor din jur, argumentele „pro şi contra” ale celor din jur, încăpăţânarea celor din jur de a-şi urma crezul, ideile, convingerile, puterea de convingere a celor din jur.

Când m-am trezit, m-am simţit la început slabă, pierdută într-o lume atât de diferită de lumea „mea”, o lume construită după alte planuri, alte valori, alte principii, o lume în care cultul şefului era perimat, îngropat de mult, uitat.

Când m-am trezit, m-am scuturat bine, am deschis ochii mari şi am început să văd lumea în culori. Culorile mele. Când m-am trezit, am început să privesc oamenii în ochi, direct în ochi, indiferent de rang, poziţie socială, titlu sau avere. Şi, deodată, totul a devenit orizontal. Priveam oamenii în ochi şi nu mai măsuram nimic. Ascultam oamenii şi învăţam de fiecare dată ceva de la oameni. Uneori şi oamenii învăţau ceva de la mine şi totul se echilibra în mod natural. Şeful ca mit dispăruse. Mitul supraomului, mitul funcţiei şi al ploconelii în faţa funcţiei dispăruse.

Existam, într-un sfârşit, prin ceea ce eram cu adevărat, combativă, contradicţia în persoană, încăpăţânată, aia de viza cu încrâncenarea-i caracteristică scopul, dar nu uita oamenii, empatica aia de se regăsea un pic în fiecare, aia de încerca să se pună mereau în pielea ăluia din faţă, să-i înţeleagă contextul, punctul de vedere, istoricul, aia de încerca să-şi explice într-un fel sau altul un gest deplasat, o privire prea insistentă, prea neagră, prea acră, pe principiul că totul are o explicaţie, aia de ierta, pe acelaşi pricipiu, greşelile altora, precum şi alţii îi iertau propriile greşeli. Greşeam şi eu ca toţi ceilalţi şi învăţasem să-mi recunosc greşelile umil, să învăţ din fiecare greşeală, să consider greşeala drept răul acela atât de necesar. Greşeam şi-mi asumam greşelile privind oamenii în ochi, orizontal, analizând la rece cauza şi căutând soluţii de vindecare a efectului. Îmi plăcea starea de orizontalitate, sinceritatea aceea debordantă pe care o foloseam drept atu, starea aceea de „savoir être”, adaptabilitatea la cel din faţă, la cultura şi valorile lui, la felul lui de a fi şi de a vedea lumea. Nu aşteptam nimic de la nimeni, tot ce construiam era într-o perfectă armonie cu ceea ce credeam, cu ceea ce simţeam. Şi era atât de bine, atât de autentic, atât de echilibrat, încât începusem să uit de unde plecasem. Începusem să uit că plecasem şi lăsasem în urmă o mentalitate. Că mentalitatea este un concept abstract construit de oameni, cu oameni, pentru oameni. Că oamenii dau vina pe mentalitate ca o scuză extremă în faţă imposibilităţii de a face altfel de unul singur, aceea neputinţă finală de a explica lucruri inexplicabile. Începusem să uit de cursul acela ciudat de sisteme băgat cu forţa pe gât de o profesoară, probabil obligată să predea ceva ce o depăşea.

Începusem să uit că un om nu poate schimba de unul singur un sistem, dar că inversul este perfect valabil.

Pe Daniela o găsiți toată aici.



Citiţi şi

Despre bunătate

Cum se cuceresc femeile (varianta secolul 21)

Unde dispar iubitele după căsătorie

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
1,010 views

Your tuppence

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro