Acest site foloseste Cookie-uri, conform noului Regulament de Protectie a Datelor (GDPR), pentru a va asigura cea mai buna experienta online. In esenta, Cookie-urile ne ajuta sa imbunatatim continutul de pe site, oferindu-va dvs., cititorul, o experianta online personalizata si mult mai rapida. Ele sunt folosite doar de site-ul nostru si partenerii nostri de incredere. Click AICI pentru detalii despre politica de Cookie-uri.
Acest site foloseste Cookie-uri, conform noului Regulament de Protectie a Datelor (GDPR), pentru a va asigura cea mai buna experienta online. In esenta, Cookie-urile ne ajuta sa imbunatatim continutul de pe site, oferindu-va dvs., cititorul, o experianta online personalizata si mult mai rapida. Ele sunt folosite doar de site-ul nostru si partenerii nostri de incredere. Click AICI pentru detalii despre politica de Cookie-uri. Sunt de acord cu politica de cookie

Mă culcasem lângă glasul tău şi te iubeam

9 June 2018

andraAstăzi, despre pierdere. Și posibile regăsiri. Nu e vorba despre pierderi materiale, suntem prea obișnuiți cu ele, căci în fiecare zi pierdem din viață energiile, fără să ne dăm seama din/la timp, ci despre pierderea unor sensuri pe care doar literatura le mai păstrează nealterate, în substraturile ei arhetipale. Undeva, în adâncul ființei poetice, rămâne pentru totdeauna nostalgia unor trăiri pe care astăzi nu le mai putem recunoaște, necum experimenta. Pierzând contactul cu istoria mitică a omului, am pierdut credința în lucrurile care, în illo tempore, se manifestau în firescul absolutului, iar acum întârziem dramatic sub teroarea unui timp potrivnic, care șterge urmele, fără milă și fără explicații. Pe atunci, omul se purta dezbrăcat de minciună și ipocrizie, așa cum îl lăsase Dumnezeu, pur și cu inima ușoară, liber și totodată legat de El prin niște fire sensibile, mai gingașe decât o pânză de păianjen. Astăzi, nici memorie nu mai avem, pierdută prin aglomerație… Suntem ai tuturor și ai nimănui, suferinzi de boli din care mai de care mai la modă, plutind în derivă. Pe vremea aceea ne atingea cântecul, acum cu greu ne mai atingem unii pe ceilalți.

Și totuși, recursul la poezie este calea către reflecție, cea dreaptă, pentru că acolo unde se aude glasul poetului inspirat de muze, încetează orice frământare, făcând loc acelor lucruri sacre și puterii lor vindecătoare. Iubirea – Cântecul – Poezia, triada de aur a ceea ce, cu adevărat, se poate numi fericire. Între oameni și zei, cântecul (la început, înzestrat cu funcțiuni ritualice, taumaturgice (magice) și vindecătoare a mijlocit întotdeauna apropierea, iar Orfeu, strămoșul mitic al Poeților, cel înzestrat de Apollo cu lyra sa, a reușit chiar s-o recupereze pe a sa pierdută Euridice din lumea morților, chiar dacă pentru câteva momente, până când s-a îndoit de adevăr. Doar sufletul cufundat în iubire a fost capabil de incantație, convins că există o putere mai presus de orice, atribuită celor ce iubesc. Așa credea Nichita, așa a crezut Arghezi, iar cântecul lor de lebădă n-a fost altceva decât un ecou al vocii lui Orfeu, cel care muta din loc munții și făcea apele să se răzvrătească în matca lor. S-a pierdut credința că dorul poate aduce ființa iubită înapoi? S-a pierdut voința? De ce ne sfâșiem și ne mințim, și cum de ne prefacem atât de autentic? Unde ne-am pierdut și când ne-am consumat, tragic, credința că „suntem ceea ce iubim”, cum spunea poetul? Și dacă noi tăcem, unde e cântecul de odinioară, sau măcar amintirea lui? Am pierdut melodia, versurile, sau poate numai vocea ni s-a transformat într-atât încât nu ne mai cunoaște? „Și dacă dragoste nu e, nimic nu e”, nici cântec și nici Dumnezeu. Nici măcar răzvrătire nu (mai) e. Vom sta pierduți și străini, fără să mai (re)cunoaștem partiturile, cu privirea pierdută în fotografii îngălbenite de regretul că n-am ascultat la timp ceea ce era un cântec din vechime, poate chiar cântecul de leagăn…

keira
                                                                                      Sursă foto: fashionising.com

Cântec de dor (Nichita Stănescu)

Mă culcasem lângă glasul tău.
Era tare bine acolo şi sânii tăi calzi îmi păstrau
tâmplele.

Nici nu-mi mai amintesc ce cântai.
Poate ceva despre crengile şi apele care ţi-au cutreierat
nopţile.
Sau poate copilăria ta care a murit
undeva, sub cuvinte.
Nici nu-mi mai amintesc ce cântai.

Mă jucam cu palmile în zulufii tăi.
Erau tare îndărătnici
şi tu nu mă mai băgai de seamă.

Nici nu-mi mai amintesc de ce plângeai.
Poate doar aşa, de tristeţea amurgurilor.
Ori poate de drag
şi de blândeţe.
Nu-mi mai amintesc de ce plângeai.

Mă culcasem lângă glasul tău şi te iubeam.

***

Morgenstimmung (Tudor Arghezi)

Tu ţi-ai strecurat cântecul în mine
Într-o dup-amiază, când 
Fereastra sufletului zăvorâtă bine
Se deschisese-n vânt,
Fără să ştiu că te aud cântând.

Cântecul tău a umplut clădirea toată,
Sertarele, cutiile, covoarele, 
Ca o lavandă sonoră. Iată, 
Au sărit zăvoarele,
Şi mânăstirea mi-a rămas descuiată.

Şi poate că nu ar fi fost nimic
Dacă nu intra să sape
Cu cântecul, şi degetul tău cel mic,
Care pipăia mierlele pe clape – 
Şi-întreaga ta făptură, aproape.

Cu tunetul se prăbuşiră şi norii
În încăperea universului închis.
Vijelia aduse cocorii,
Albinele, frunzele… Mi-s
Şubrede bârnele, ca foile florii.

De ce-ai cîntat? De ce te-am auzit?
Tu te-ai dumicat cu mine vaporos – 
Nedespărţiţi – în bolţi.
Eu veneam de sus, tu veneai de jos.
Tu soseai din vieţi, eu veneam din morţi.

Avea dreptate Liviu Rebreanu: „Te iubesc pentru că mă iubeşti: acesta e un schimb, dar nu e iubire. Te iubesc pentru că te iubesc, şi nimic mai mult; te iubesc numai pentru că te iubesc: aci începe iubirea. Îţi mulţumesc din suflet că te iubesc: acesta e cântecul iubirii.

Poate că toate răspunsurile noastre rămase la marginea buzelor, cuvintele mute din gândurile noastre nerostite, s-or face și ele cântec, poate vreo doină sau vreun cântec de luptă, să ne scoale din amorțeală, ca vinul bun și îmbrățișarea iubitei.

Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂

Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.



Citiţi şi

Puterea unui bărbat nu se măsoară în fapte și nici în vorbe multe

Puteam alege să nu fac pe indiferenta

Sunt viu, dar e ca și cum aș fi mort

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
1,904 views

Your tuppence

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro