Tiii, ce s-a mai pus orașul în mișcare! Cum s-a trezit el din veri trecute în carnețelul său cu amnezii și s-a urnit, uite-așa, scârț, puf, paf, zdrang, bang, vruuum, în păcănit de pistoane, în scrâșnete de roți zimțate, în pufnituri și pocnete înfundate, o fabrică de hârtiuțe reciclabile, pe care nu se va scrie absolut nimic colosal, hârtie produsă de dragul hârtiei, doar pentru a fi reciclată, cam asta este Bucureștiul.
M-am trezit mic, mic de tot, în vuietul lui, alunecându-i pe țevi, tuburi, ieșind în mojare, picurând în eprubete, eram dus pe ace de seringă, prin furtunuri subțiri, spre vene învechite, culegând pe haine, pe tălpi și pe obraz, depunerile instalației care, până azi, stătuse cam nefolosită. În metrou l-am pupat pe Matei pe creștet și am realizat uimit, că pentru asta trebuie să mă aplec mai puțin decât de obicei.
Petru a vrut și el la școală, gelos și supărat că, de fapt, merge tot la grădiniță. S-a încăpățânat să ia și el un ghiozdan, unul vechi, l-a umplut cu caiete și cărți de care nu avea nevoie, îndesate acolo, lângă hăinuțele de schimb și pijamalele pentru somnul de prânz. Ghiozdanul era greu, inutil de greu, dar l-a cărat neînduplecat, cu o expresie gravă pe figură. Ca să fie sigur că treaba e garantată și-a luat și pașaportul! Chiar dacă era expirat.
Pe la prânz m-am pomenit hălăduind pe străzi cunoscute, aveam un aer de vagabond, ba chiar mă simțeam vagabond, deși, ca de obicei, aveam o destinație clară. Fluieram de aiurea pe drumuri știute, cu nasul pe sus, adulmecând amețit ritualul reînceputului și salutând clădirile din cap, cu o politețe familiară. Pe Magheru am nimerit sub un cer magenta, împachetat în cubulețe egale, un cer dat cu porția, minutul și secunda. Ca un zăhărel pătat. Un cer din care dinții zimțați, probabil uzați, căzuseră printre cabluri și acum rămăseseră agățați acolo, ca pantofii ăia aruncați în sus, cu șireturile legate între ele. Printre cuburi am zărit fereastra unui bloc de lângă Biserica Italiană și mi-am amintit că acolo s-a mutat de curând un prieten cu biroul. M-am înveselit brusc. Am trecut de-atâtea ori pe lângă acel bloc, dar nu m-a înveselit niciodată.
Asta e treaba cu orașele, în general sau, pentru mine, cu Bucureștiul în special: clădirile se schimbă mai lent, deși o fac, unele cad, altele decad, altele sunt sluțite de renovări dureroase cât un viol, altele au șansa unei renașteri. Apar și clădiri noi. Dar, totuși, adevărata mișcare a orașului e dincolo de ziduri, în interioarele lui, în milioanele de camere care rămân, dar în care și din care sufletele se mută. Că asta e toată chestia, aici e taina orașului: clădirile au suflete care se mută de colo, colo! Da, clădirile cred în transmigrația sufletelor, orașul în sine e un fel de credință orientală. Sau, poate, orfică, neoplatonică, kathară, rozicruciană… Sau poate nici una dintre toate acestea, căci orașul nu crede atât în reîntruparea sufletului, cât în reînsuflețirea camerelor sale. Ceea ce e complet diferit, întrebați orice agent de imobiliare.
Mi-am sunat prietenul să-i spun că l-am aflat chiar acolo, dincolo de cerul magenta, sus de tot, la dreapta unei turle catolice, cred că s-a bucurat, că mi-a zis să urc la el, chiar acolo, în al doilea cer, să bem o cafea. Dar tocmai băusem una, în plus, eram vagabond și nu se cuvenea. Îmi băusem cafeaua în locul meu dintotdeauna, uitat pe timpul verii, regăsit azi. Vai, același miros, aceeași ospătăriță care ne-a recunoscut și ne-a invidiat amical pentru bronzul nostru din alte universuri. Aceeași cafea, aceleași sendvișuri, aceleași ouă ochi. Aceeași muzică. Mi s-a părut atât de prăfuită muzica aia, era ca un obiect vechi, regăsit cu nostalgie, dar și fără de folos. Masa noastră era ocupată de un domn, dar n-am zis nimic, absolut nimic, nici măcar în sinea mea. Căci știu dincolo de orice dubiu că dacă lipsești prea mult, orice masă te înșală.
Domnul era singur la masă, la masa ”noastră”, tolănită infidel sub coatele lui, el bea cafea și vorbea neîncetat la telefon. Încheia o convorbire, începea alta. Părea să nu poată să nu vorbească la telefon. Părea să-și urască solitudinea. Și s-o urască și pe a noastră! Vorbea tare și se făcea și că avea o voce puternică, masculină, hotărâtă, era un bărbat la vreo cincizeci de ani, bine clădit, genul de patriarh al familiei, avea pantaloni de doc, ușor uzați la buzunare, și cămașă în pătrățele. Păr albit, tuns foarte scurt. Privire care nu șovăia. Lângă el, pe canapea, poposea o geantă din piele maro, veche ca un ghiozdan rămas de la un frate mai mare. Era boțită, dar mai ținea încă, era o doamnă venerabilă, geanta, conservatoare, plină de personalitate și mare consumatoare de documente de importanță globală. Domnul vorbea răspicat, vocea lui umplea camera, mișca fumul de țigară din încăpere și bruia zgomotos muzica prăfuită. Cât timp a stat la masă am avut sentimentul că nu suntem la cafenea, că nu avem dreptul la pauză, că suntem în biroul lui. Aproape că așteptam să se întoarcă spre mine, să-mi dea un ordin limpede, fără echivoc, să mă trimită după o ștampilă sau să fac o copie după ceva, ori poate să-i iau țigări de la prăvălia din colț.
Îmi venea să-i spun, undeva, în pauzele minuscule dintre două telefoane, că nu trebuie musai să strige așa de tare, că și el e doar ceva mic, foarte, foarte mic, pierdut ca și mine în instalația infernală a unui oraș cu ceruri cubice de magenta. Dar nu i-am zis nimic, în fond, orașul întreg s-a pus în mișcare, iar vocile oamenilor care știu ce vor nu sunt altceva decât sunetul pe care-l face Bucureștiul atunci când trosnește din maxilare.
Pe Silviu îl găsiți cu totul aici.
Citiţi şi
Care sunt cele mai bune branduri de chitara pentru un începător
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
