“Mai mult e mai mult”: sfârșitul minimalismului

19 August 2021

Supremația metodei Marie Kondo de renunțare la tot ce ne-ar putea încărca viața s-a încheiat. Faceți loc pentru maximalism, unde cu cât mai multe lucruri, cu atât mai bine. 

În luna ianuarie a anului 2020, cu puțin timp înainte ca OMS să declare pandemia de COVID-19, casa de licitații Sotheby’s a organizat ceea ce se presupunea a fi o modestă licitație a lucrurilor care au aparținut unui defunct decorator de interioare. Mario Buatta s-a remarcat în anii 1980 drept „Prințul din Chintz”, având la activ decorarea câtorva dintre cele mai înstărite familii din America (Doubledays, New-houses, dar și ale unor celebrități precum Mariah Carey) în stilul floral și supraîncărcat al caselor rurale de secol XIX, din perioada Regenței engleze.

A Manhattan living room for Susan and Donald Newhouse, published in House & Garden in 1982.

Photo: William Steele

Dacă Regența ar fi fost pe steroizi și pe muzică disco, ar fi arătat mai mult ca versiunea lui Buatta. În orice caz, când a murit, în 2018, Buatta nu a lăsat niciun testament, ci doar cinci depozite și două locuințe înțesate până la tavane cu tipul de obiecte despre care ți-ai imagina că au aparținut unui om care dormea pe un pat chinezesc cu baldachin decorat cu o cupolă în stil otoman, completat de coloane sculptate ca niște palmieri în bătaia vântului.

Katie Carey

Era de așteptat ca licitația să atragă o mică mulțime de cunoscători: designeri de interior, în special nobili în vârstă cu abonamente la Town & Country, genul de oameni care și-ar fi putut aminti epoca lui Buatta, în care „mai mult” însemna mai mult. În schimb, licitația s-a transformat într-o frenezie a vânzărilor la nivel internațional, care a durat două zile. S-au purtat războaie de licitație febrilă pentru fiecare obiect: o măsuță grotto venețiană în formă de delfin, un purdonium pictat (n.r. obiect pentru depozitarea cărbunilor de șemineu) pe roți în formă de scoică. Un imperfect vas de servit din porțelan în forma unui mănunchi de sparanghel, estimat la o sumă între 2-3.000 de dolari a ajuns să coste 25.000 de dolari.

„Cam atât a fost cu minimalismul”, a spus pentru New York Times Blaine Trump, fosta cumnată a lui Donald Trump, participantă la licitație. Însă, toată chestiunea despre această agitație pentru obiectele lui Buatta a fost că nimeni nu cunoștea cu adevărat originea tuturor acestor licitatori misterioși. Unii erau bloggeri neînsemnați de lifestyle. Mulți dintre ei aveau, în mod surprinzător, sub 50 de ani. Cu toate acestea, toți participanții la licitație păreau să simtă același lucru: ca și cum s-ar fi ridicat un capac, dezvăluind ani de dorință reprimată pentru preaplin, pentru festiv, pentru plăcerea evidentă. „În mod clar, există o mulțime de oameni sătui de interioare monocromatice și recent entuziasmați de stilul maximalist al lui Mario”, a spus Dennis Harrington, de la casa Sotheby, pentru Times.

Stilul este un pendul, căruia îi place dramatismul mișcării sale. Această turnură de la minimalism la maximalism are loc nu doar în New York, ci pretutindeni și cu orice cost. Dacă de-a lungul pandemiei ai făcut orice fel de cumpărături pentru casă – fie la un magazin generalist sau la un retailer ceva mai scump – probabil ai observat că lucrurile pe care le-ai achiziționat aveau ceva mai multă culoare, ceva mai multe modele, ceva mai multă excentricitate față de cele pe care le înlocuiau. Și probabil ai observat și că acest aport de energie te-a satisfăcut.

Internetul nu doarme când se întâmplă o astfel de schimbare. De-a lungul ultimului an, a erupt online o nouă polarizare legată de case, cu câteva publicații asmuțind stilurile decorative unul împotriva celuilalt. „Minimalismul a murit. Faceți cunoștință cu Maximalismul”, spunea un titlu de la Vox, în timp ce Harper’s Bazaar întreba: „Minimalism vs Maximalism: care dintre ele este mai stilat?”.

Desigur, niciun război adevărat nu are cum să izbucnească între scaunele tapițate de dormitor și sobrele măsuțe de cafea daneze. Niciun general absurd în stilul lui Monty Python nu ne va cere să alegem între farfuriile simple și cele cu modele. Însă, există un sentiment că minimalismul care dă din deget și care a dictat magazinelor de bricolaj și de design interior mai bine de un deceniu – de la Ikea la Ethan Allen cu ale sale ceramice „grej” și cu lemnul său corespunzător netratat – își pierde din relevanță, în timp ce curentul rival câștigă teren. De câțiva ani încoace, camerele afișate pe site-urile populare de decorațiuni și în casele unor influenceri celebri precum Aurora James sau Cara Delevigne au fost în mod voit diverse, pline de exprimare a sinelui și de “lucruri” – locuri unde dormitoarele dezordonate sunt prezentate ca un semn al vieții mai degrabă decât ca o problemă care trebuie rezolvată.

Pandemia a avut un efect transformator profund asupra relației pe care o avem cu casele, producând ravagii atât asupra locuințelor în care trăim, cât și asupra inimilor și sănătății noastre. Am fost recunoscători sanctuarelor reprezentate de spațiile personale și am urât faptul că am fost sechestrați în acestea; adormiți între simplitate și timp petrecut cu familia, dar și aduși în stări de suferință și discordie. Casele noastre, ca nicicând, au devenit vapoarele în care am experimentat vremea vieții. De aceea, nu este nicio surpriză că minimalismul, cu concentrarea sa pe ordine și perfecțiunea imaculată, nu a traversat pandemia în cele mai bune condiții.

Într-o cultură a consumerismului, minimalismul a fost mereu un fel de șiretlic elegant. Era o anorexie domestică vândută drept sănătate; materialism împachetat ca și cum ar fi fost contrariul; perfecționism servit ca pace. A fost perversiunea etichetării unei case aranjate până la zero drept luxul suprem sau, mai rău, drept o virtute. Câteva dintre aceste idei vechi sunt tratate într-o carte a minimaliștilor Laurie Barrette și Stéphanie Mandréa, „Minimal: Pentru un trai simplu și sustenabil”. Capitolele au un iz pre-pandemic în indicațiile oferite, pline de sfaturi despre cum îți poți face propriul exfoliant de buze, cum să-ți vopsești cearșafurile vechi cu apă de hibiscus sau cum să îngrijești rafturile de la bucătărie cu cereale decantate în borcane de sticlă. Însă, în zilele noastre, nimic nu pare simplu la aceste propoziții, asta dacă a părut vreodată. Primul gând când am văzut citatul introductiv din secțiunea „Familie” – „Copiii nu au nevoie de mai multe lucruri. Cea mai bună jucărie pentru un copil este un părinte care se așază pe podea și se joacă cu el” – a fost „Nu acum, doamnelor!”.

Nu acum – lumea este prea reală. Dacă poți sta complet în poziția lotus pe covorul din iută și să fii jucăria copilului tău, este minunat. Însă eu sunt o mamă de 48 de ani, divorțată, care muncește, iar acasă mă așteaptă două fetițe și termene limită. Nu este chiar posibil să neutralizezi o viață haotică cu granola făcută în casă și o colecție de sacoșe de cumpărături din iută agățate de cârlige. Iar tot mai mult simt că nu este onest să pretind că lucrurile ar sta altfel.

Acest tip de simplitate aspirațională atrăgea deja reacții dinaintea pandemiei. Marie Kondo, fenomenul în materie de organizare care a încurajat milioane de oameni să „aducă bucurie” prin aruncarea a grămezi de lucruri perfect bune, a fost întâmpinată cu destul de mult ridicol când a început să vândă pe site-ul ei „esențiale” precum aparate de masaj din silicon și greutăți pentru pagini de hârtie la prețul de 61 de dolari.

Apoi, a fost rândul „mănăstirii minimaliste” a lui Kanye West și Kim Kardashian. Aproape ilara renovare monocromatică (cam nelocuibilă) a casei lor din suburbiile californiene a fost gata în 2020 și prezentată de toată lumea, de la Entertainment Tonight la Architectural Digest. În interiorul abisului complet alb, televizorul era ascuns în podea, chiuvetele arătau ca niște plăci mortuare de marmură, iar mobilierul era atât de distanțat încât era sigur că nimeni nu ar putea purta vreodată o conversație. În prezent divorțată de Kanye, Kim, care a păstrat proprietatea, se pare că va redecora locuința, folosind spațiul suplimentar ca „depozit” pentru lucrurile ei.

MAXIMALISMUL – un stil al „mai multului” în care suprapunerea, accidentul și eliberarea personalității sunt încurajate – vine ca o ușurare, fie și numai pentru că este îngăduitor. Renașterea lui actuală cuprinde orice vrei să pui acolo: vechi, nou, urât, frumos, util, total inutil. De data aceasta, spre deosebire de epoca extravagantă a lui Mario Buatta, are ceva mai puțină legătură cu decadența, epatarea și avuția, ci mai mult cu diversitatea, acceptarea și distracția. Există un interes pentru designul Pee-wee’s Playhouse din anii 1980 din partea designerilor precum Ettore Sottsass, pentru descoperirile ciudate de pe piața de vechituri, pentru creațiile DIY (do it yourself) și, pentru prima dată după foarte multă vreme, pentru mobilierul antic, care devenise atât de neiubit în timpul minimalismului, încât show-ul Winter Antiques din New York a fost redenumit The Winter Show.

În mod nesurprinzător, britanicii iubitori de dezordine – designeri precum Rita Konig, Martin Brudnizki și Ben Pentreath – conduc noul atac maximalist. În cartea ei de debut, „Every Room Should Sing” („Fiecare cameră ar trebui să cânte”), designerul suedez stabilit în Londra, Beata Heuman, scrie: „Aplic la nesfârșit lăbuțe pe fotolii și brodez gene pe canapele. Presupun că încerc să fac oamenii să se conecteze cu obiecte aparent neînsuflețite și să vadă ce văd eu când mă uit la mobilier. Scaunul poate să nu fie viu, dar cu siguranță nu este mort”.

Casa Beatei Heuman

La apogeul COVID-19, am făcut multe drumuri între camere la mine acasă. La fel ca mulți dintre voi, am simțit o detașare din ce în ce mai mare față de marele „Înainte” – amintirea a ceea ce odinioară era normal se estompa. Recentul meu divorț nu a ajutat, dar mobilierul meu a făcut-o. Pentru că, în timp ce holul arăta ca un film al dizolvării conjugale – plin de cârlige goale pentru fotografii – majoritatea camerelor erau pline cu lucruri care au aparținut cândva unor oameni pe care îi iubesc: părinții mei, părinții vitregi, bunicii mei. În singurătatea mea, mobilierul era ca o amintire a faptului că viața este o poveste continuă. Am un set de scaune Breuer din trestie, moderniste, primite de la niște prieteni din copilărie, de la casa părinților lor. Și, de fiecare dată când le folosesc, îmi aduc aminte de vechea lor casă, unde am petrecut multe după-amieze, în grija unei familii care mă supraveghea cu amabilitate atunci când părinții mei proaspăt divorțați nu puteau.

Această biografiere a decorului își are locul în mod natural în online, unde există un nou tip de „guru” bloggeri, instagrammeri și colaboratori cu diverse branduri, care își flutură identitățile, familiile și casele în tot ceea ce prezintă. Notabilă, printre aceștiea, este Justina Blakeney, autoarea cărții „Jungalow: Decorate Wild” („Jungalow: Decorează sălbatic”), care pune moștenirea evreiască și africană în centrul maximalismului său californian. Aspectul lui Blakeney este boho și multicultural, plin de plante tropicale și materiale textile din întreaga lume. În cea mai recentă carte a sa, devotamentul de multe ori declarat al lui Blakeney pentru diversitate și auto-actualizare se traduce prin stiluri „magice în amestec” cărora le dă (oarecum ciudat) nume precum „Maroc-Cali”, „Turk-Xican” , Sau „New Mexi-Copenhaga”.

Justina Blakeney

Ideea generală pare a fi aceea a unei umanități expresive și conectate – o dezordine intenționat însuflețită.

În acest sens, vedem calitățile terapeutice și virtuțile, atât de mult timp reținute în curtea minimalismului, pătrunzând în maximalism. Atât în cărțile lui Heuman, cât și în cărțile lui Blakeney, limbajul bunăstării este folosit în mod liber, ca și cum ar fi un fapt împlinit acela că, pentru ca decorul să aibă un rost, un sens, în prezent, el trebuie să fie și curativ.

Interiorul casei exprimă, la urma urmei, înlăuntrul nostru. Dar sunt de asemenea și locuri, supuse modei ca orice altceva, în care dorințele noastre sunt purtate către exterior. Deja de câteva ediții încoace, podiumurile de modă se orientează către exagerări. De la prezentările Gucci au lipsit hainele cu gust în negru și bej, înlocuite de jachete universitare Cavalier King Charles Spaniel, ochelari de soare Elton John format banană și Mary Janes de culoarea roșu-cireș. Nu cu mult timp în urmă, am încercat să îi ofer unei adolescente o pereche de blugi skinny, iar ea a arătat spre pantalonii largi de culoarea lila pe care îi purta spunând că mai degrabă ar prefera să moară decât să-i poarte. În bucătăriile la modă vedem farfurii care par îngrămădite atrăgător și întâmplător; în parfumerie, aromele florale pălesc, în timp ce parfumeriile de ultimă generație, cum ar fi Byredo și Arquiste, prezintă moscuri, patchouli și chiar ceea ce ar putea fi numite cu ușurință note de miros corporal.

Dacă minimalismul era despre controlul staticului și zdrobirea prea rapidă a coloanei vertebrale a lumii, maximalismul poate fi mai mult despre umplerea unui gol cauzat de singurătate și izolare. Numărul persoanelor care trăiesc solitar în Canada s-a dublat față de acum 35 de ani. Atât în Canada, cât și în SUA, tinerii fac sex mai puțin ca niciodată. Majoritatea milenialilor și a celor din Generația Z își stabilesc întâlnirile prin intermediul internetului, iar o mare parte a socializării o desfășoară cu ajutorul telefoanelor – iar toate astea încă dinainte ca pandemia să facă viețile tuturor și mai puțin „tactile”.

Cu toții știm acel sentiment de după două ore petrecute făcând shopping online, pe rețelele de socializare sau urmărind un webinar legat de muncă – experiențe umane lipsite de oameni. Senzația este aceea a unui castron gol și rece în măruntaiele tale, locul unde în mod normal ar germina viață. Așa că probabil nu este surprinzător că dacă o persoană se simte precum o păstaie lipsită de sex, care trăiește o viață deconectată și digitalizată, achiziționarea unui scaun mov poate fi chiar ceea ce a comandat doctorul decorator.

Și dacă, atins de extravaganța lui “mai mult”, te lovești cu tibia de un fotoliu sau de acel purdonium? Cel puțin vei simți ceva. Și dacă, în câțiva ani, tapetul și pernele decorative devin sufocante? Fii sigur că vei schimba din nou decorul – pentru că înăuntrul tău s-a schimbat..

Sursa. Traducerea și adaptarea, Antonio Robitu.

Mireille Silcoff, cea care a scris articolul de mai sus, este autoarea unei colecții premiate de proze scurte “Chez l’arabe”. Scrie constant pentru The New York Times Magazine și pentru Guardian. În prezent scrie un eseu lung cât o carte intitulat “Despre boală”, dar și un roman nou. Trăiește în Montreal. 



Citiţi şi

Bijuterii ce spun povești

Lampa din dormitor

Dali și Picasso deschid prima licitație a anului în România

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS

Your tuppence

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro