Dacă îi asculţi cu atenţie, mulţi oameni – dar nu toţi – folosesc comparaţii şi metafore pentru a descrie situaţia în care se află. Ele îi ajută să-şi “obiectiveze” emoţiile, să se privească pe ei înşişi oarecum din exterior şi să facă lucrurile mai clare, atât pentru ascultător, dar mai ales pentru ei înşişi. E o resursă pe care o mobilizează spontan, natural, în procesul de înţelegere a situaţiei şi de căutare a soluţiilor.
În aceste cazuri, un profesionist (coach, consilier, psiholog, psihoterapeut, sociolog) nu are nimic altceva de făcut decât să asculte atent, să sesizeze comparaţiile şi metaforele şi să stimuleze o reflecţie mai atentă şi mai profundă asupra lor; iar în cazul în care consideră util, să le prelungească sau să propună alternative, pentru a stimula gândirea, imaginaţia, creativitatea omului cu care lucrează.
Cu puţin exerciţiu, puteţi face, atunci când conversaţi cu propria persoană sau cu prietenii, o parte din ce face un profesionist. Veţi obţine o mai bună cunoaştere de sine, o mai profundă înţelegere a problemei şi o motivaţie mai puternică pentru acţiune.
Aveţi nevoie să învăţaţi să (vă) ascultaţi cu atenţie şi să reflectaţi la cuvintele şi expresiile pe care le folosiţi: ce anume, din adâncul fiinţei dumneavoastră, vă determină să folosiţi un cuvânt sau altul, o expresie sau alta, în contextul cutare sau cutare ?
Uneori, simpla repetare a metaforei de / cu o altă voce (ecou, reformulare sau accentuare) e suficientă pentru ca cineva să aibă un “declic” şi să conştientizeze lucruri pe care nu le conştientizase până atunci. Ca în exemplul acesta:
” – Imaginaţi-vă cum ar arăta viaţa dumneavoastră în scenariul cel mai frumos pe care îl puteţi imagina. Cum vă vedeţi pe dumneavoastră, unde, cu cine?
– Cu rucsacul în spate, călătorind în toată lumea… dar să am şi un loc sigur unde să mă întorc. Şi să am alături pe cineva care să îmi ofere siguranţă, un umăr pe care să mă sprijin.
– Rezum: un rucsac în spate, un umăr sigur pe care să vă sprijiniţi, un loc sigur unde să vă întoarceţi.
– Acum, când aud din gura dumneavoastră, sună ca şi cum aş vrea să fiu una din alea… o întreţinută…
– Şi vreţi?
– … Până acum nu m-am gândit niciodată, dar acum… am impresia că, fără să-mi dau seama, de fapt asta îmi doream…”
Alteori, o întrebare explicită care vă invită repetat să descrieţi situaţia printr-o metaforă, iar apoi să comparaţi metaforele se dovedeşte la fel de “iluminatoare” în termeni de autocunoaştere, descoperire a surselor problemei şi evaluare a progreselor. Iată un exemplu, extras, din nou, din experienţa mea profesională.
În cursul primei întâlniri, întreb:
– Dacă aţi folosi o metaforă, cum aţi descrie situaţia?
– Sunt ca o mare în furtună – vine răspunsul.
Peste trei luni, formularul de monitorizare îi cere clientei să răspundă la aceeaşi întrebare (reproduc cu copy-paste):
“Aş sintetiza rezultatele în metaforele următoare:
Eram (cand am inceput sa lucram impreuna) : Ca o mare in furtuna.
Şi am devenit : O scolarita careia ii place sa fie in colectivitate, constienta fiind ca multe „feţe” sunt masti si adanc bucuroasa pentru zambetele nefatarnice….”
În cursul întâlnirii consacrate analizei celor scrise în formular, întreb:
– Ce spune despre dumneavoastră şi despre relaţiile dumneavoastră faptul că vă vedeţi ca o şcolăriţă?
Mă priveşte cu un zâmbet care chiar îmi aminteşte de “o şcolăriţă”. Tac şi o privesc serios. Îşi lasă capul în piept şi roşeşte – şcolăriţă vinovată? Apoi, dezamăgită:
– Eu eram sigură că am făcut progrese… Şi am făcut, sunt mult mai calmă, mai senină, am început sa fac eforturi ca să rezolv singură tot ce pot… Credeam că e bine să mă port ca o şcolăriţă… de fapt, pe mine toţi m-au tratat întotdeauna aşa, şi părinţii, şi soţul [cu mulţi ani mai în vârstă]…
La finalul programului, era un călător care se plimba pe ţărm şi privea marea.
– Ce simte călătorul acela? – întreb.
– Un pic de frică, încă nu e 100% sigur că poate face faţă.
– Ce i-ar mai trebui ca să se arunce în valuri? – prelungesc eu metafora.
– Eee! Cred că n-o să scap niciodată total de frică. Dar cred că acum mă descurc. Trebuie să mă arunc în valuri şi să exersez, să învăţ să înot.
Puteţi încerca să reproduceţi această experienţă, în faţa oglinzii sau cu un prieten / o prietenă.
Aceeaşi “tehnică” a metaforei nu dă însă niciun rezultat în cazul oamenilor care nu au ei înşişi o propensiune naturală către metaforă.
Reproduc (din nou cu copy-paste) dintr-o altă fişă de auto-monitorizare:
“Ce metafore aţi folosi pentru a exprima schimbările pe care le simţiţi de când aţi început programul?
Eram / mă simţeam: – sau mai bine spus nu ma simteam fara incredere. Manifestarea era una de negare, de incertitudine si neangajare, fara fermitate, de autoprotejare (poate) excesiva.
Acum sunt / mă simt: ceva mai constient de lucrurile si de preconditionarile pe care mi le auto impun, depun eforturi (as putea si mai mullt) să elimin negativismul (…)”
Dacă un om nu merge el însuşi, natural, către acest tip de raport cu lumea, povestea spusă de altul fie îi apare ca un non-sens, fie introduce în relaţie o distanţă culturală. Când îi spui povestea, se subînţelege că aştepţi ca el să o decodifice într-un anume sens şi să o exploateze ca resursă; iar dacă nu are instrumentele cognitiv-culturale pentru aceste operaţii, se poate simţi într-o formă de inferioritate care nu ajută comunicarea şi relaţia…
Gândirea mea ştiinţifică – în care am mare încredere, pentru că am testat-o de multe ori şi la un nivel de exigenţă suficient de ridicat – îmi spune că nu există tehnici general valabile. Milton Erickson, care îi fascinează pe mulţi cu rezultatele psihoterapeutice obţinute prin poveştile sale, ştia cu siguranţă că principiul incertitudinii e singura certitudine pe care o avem, mai ales când e vorba de fenomene socio-umane, şi că nimic nu poate fi generalizat, cu atât mai puţin în privinţa inconştientului. Ca şi Freud, a prezentat un număr de cazuri reuşite, dar nu cred că vreunul dintre ei a pretins că tehnicile respective ar conduce la rezultate benefice cu orice pacient.
Şi pentru poveşti / metafore, ca şi pentru hipnoză, psihanaliză, NLP, psihoterapie cognitiv-comportamentală, posturile şi întrebările din coaching etc., avem nevoie să testăm continuu şi să conştientizăm limitele de valabilitate: fiecare dă rezultatele dorite în anumite cazuri şi contexte şi nu dă astfel de rezultate în alte cazuri.
Am mai spus-o: cred că reflexivitatea şi structurile gândirii ştiinţifice – plus intuiţia şi empatia – sunt capacităţile cruciale, sine qua non, ale oricărui practician în domenii precum coachingul, consilierea, psihoterapia, sociologia etc. Orice altceva poate fi învăţat, sau creat, dacă există aceşti trei “stâlpi de susţinere”. Şi orice altceva se transformă în dogmă limitativă şi chiar periculoasă dacă aceşti “stâlpi” nu sunt suficient de solizi.
Dacă ne dezvoltăm aceste capacităţi, putem deveni – într-o măsură importantă, chiar dacă nu pentru orice situaţie – propriul coach, consilier, psiholog, psihoterapeut… De altfel, eu cred că acesta ar trebui să fie principalul obiectiv de urmărit atunci când contractaţi astfel de servicii.
Ca premiu pentru răbdarea de a citi acest articol, iată una dintre cele mai puternice metafore pe care eu le ştiu: The Story of the Eagle . Pe mulţi dintre clienţii mei i-a făcut mai conştienţi, mai hotărâţi să lucreze cu ei înşişi, mai perseverenţi. Pe alţii însă, i-a lăsat complet reci. Cum spuneam: nimic nu e universal valabil şi avem nevoie să testăm continuu, pentru a descoperi ce ni se potriveşte.
Citiţi şi
Când și cum se maturizează erotic un bărbat
Return to Dust / Yin ru chen yan
„Cea mai ciudată întâlnire trăită vreodată”
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
