Ce faci atunci când nu știi ce să faci? Ce faci atunci când nu poți explica în cuvinte ceea ce simți? Ce faci atunci când nici familia, nici prietenii nu îți pot fi alături pentru că nu știu cum să te ajute? Ce faci atunci când nici cea mai bună carte de dezvoltare personală nu îți poate întinde o mână de ajutor și nu îți poate descifra simțirile și gândurile care-s mai ceva decât Sudoku pentru avansați?
Marianne Faithfull, 1978 foto: Adrian Boot
Câtă pozitivitate și cât optimism să mai și ai? Ți se termină și alea, la un moment dat. Lupta cu mintea este, după moarte, cea mai grea luptă pe care un om o poate duce. Declanșează atâtea emoții și te poate duce în niște cotloane atât de întunecate încât nici nu îți vine să crezi că le ai. Te sperii și ai vrea să o faci să dispară. Dar ea rămâne acolo, nu pleacă. Știe că te poate controla, îți știe punctele slabe și îi place ceea ce face.
Îți vei spune că se poate face ceva, astfel încât să se preia controlul asupra minții, că există arme puternice pentru a o învinge. Le cunoști, sau cel puțin, măcar câteva dintre ele. Știi despre Meditație, Respirație, Recunoștință. O bună perioadă de timp te-ai iluzionat și ți-ai spus: Gata, am reușit, am învins-o! Și exact în momentul în care ți-ai spus asta, cineva a bătut cu putere la ușa creierului tău. Îi deschizi și ghici cine e? Anxietatea. Te ia frumos de mână și îți spune: Nu se poate să fie totul bine, să meargă totul ca pe roate în viață ta, hai să te îngrijorez puțin. Am și prăjituri pentru tine.
Ce faci atunci când nu te potrivești cu tiparul standard al societății? Ce faci atunci când simți că trebuie să faci ceva diferit față de ceea ce fac ceilalți? Ce faci atunci când mintea îți spune să stai la adăpost și sufletul vrea să alerge pe câmpii, chiar dacă plouă cu tunete și fulgere? Cui dai crezare? Sufletului, poate ai spune. Sigur, de-ar fi ușor, toți l-am asculta. De aceea doar 20% din oamenii de pe această Planetă sunt cu adevărat fericiți.
Ce faci atunci când bati la uși și toate-s închise? Intri pe geam? Și dacă și geamurile sunt închise cu zăvoare? Obosești. Vrei doar să te odihnești, atât tu, dar mai ales ea, mintea. Vrei să nu îți mai strige că ești inutil, fară scop în viață și că oricum viitorul îți e de rahat. Vrei să crezi că după ploaia aia torențială va ieși un soare atât de strălucitor de parcă ar fi fost toată ziua pe cer. Te alimentezi cu speranță, îți dorești să crezi că o să reușești, că o să ieși din gaura asta urâtă în care te afli. Creezi noi așteptări, îți propui să adopți o atitudine optimistă, citești cărți, vorbești cu familia, prietenii, le împărtășești gânduri și simțiri.
Asta-i viața. Te întorci mereu de unde pleci. Cazi și te doare de parcă niciodată nu te-ar fi durut așa. Apoi te ridici în toată splendoarea și mai că nu îți vine a crede de unde ai avut puterea de a o face. Apoi iarăși cazi, mai rău. Și te ridici mai glorios. Numește-l un ciclu al vieții, numește-o o porcărie. But that’s fucking life!
Și da, speranța moare ultima. Dar moare și ea, la un moment dat. Fie că ne place sau nu. Și pentru voi, cei care încă aveți speranță, nenea Oscar Wilde spunea că toți suntem în șanț, dar unii alegem să privim spre stele.
Guest post by Lavinia Mica
Curaj, și tu poți scrie pe Catchy! 
Trimite-ne un text încă nepublicat, în format .doc, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
e cineva pe aici, în izolarea asta forțată, cu care aș putea vorbi?
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
