Misery sau cum am scăpat de expertiza psihiatrică

26 January 2021

M-am uitat zilele trecute la thrillerul psihologic Misery, în regia lui Rob Reiner, ecranizarea romanului cu același titlu al lui Stephen King din 1987. Acolo era un purceluș simpatic, roșcat, de fapt cred că era o scroafă, care se numea chiar Misery și era practic un animăluț de companie al unei animăluțe puțin deranjate psihic. Am râs de fază, dar apoi râsul mi-a înghețat ca mucii pensionarilor ce stau la coadă la păcănele. Mi-am amintit că eu m-am născut gata deranjată și că am avut ca animale de companie curcan, găină, cobai și un câine la etajul unu al unui bloc de oameni normali.

Curcanul avea o cușcă pe balcon și îmi dădea deșteptarea, mie și întregului cartier, la ora la care se făcea ziuă, adică pe la 5. Ieșeam pe balcon și mă jucam cu animăluțul, îi povesteam ce am visat, îi făceam de mâncare, terciuri și pâine înmuiată în lapte. Ne înțelegeam perfect. Apoi mi-am cumpărat o găină, doar a mea. I-am făcut o cușcă tot pe balcon și am început o frumoasă prietenie galino-copilo-psiho-pu-pu. O scoteam la plimbare într-un sac de nylon. Aici te rog să faci un exercițiu de imaginație și să îți închipui o fetiță, aparent normală, îmbrăcată frumos, cu haine curate și părul prins în două codițe cu două funde cât Casa Poporului, și o găină într-un sac de nylon plimbându-se pe centru. Duminica după amiază, când oamenii normali fac alte lucruri normale. Ca de exemplu, disecă o broască sau își epilează mustața. Ok? Ai reușit? Bravo! O viață normală, nu-i așa?

Nimeni nu a avut nimic de comentat, nu m-au băgat la azil și nici măcar nu m-au dus la vreo expertiză psihiatrică. Norocul meu. Și al găinii mele. Am conviețuit noi liniștite, fără a fi fost deranjate de ochii bănuitori ai lumii. Asta s-a petrecut mai târziu, când, brusc, copiii din scara mea nu se jucau cu mine pentru că le interziceau părinții. Tot ăia care își epilau mustățile duminica după amiază. Părinții mei însă nu aveau nimic împotriva acestor gusturi ciudate ale prețiosului lor odor. Singurele certuri erau doar când băteam albușuri de ou, în care mai apoi puneam mălai, pentru galina mea. Știam că trebuie să bat albușul atât de tare încât, dacă întorc farfuria să nu cadă. Ei, doar că ele cădeau, de obicei în poșeta desfăcută a mamei mele. Cartea ei de identitate era doamna X, mama fetiței cu găină care se hrănea cu albuș de ou. Prietena mea a crescut frumos, era fericită, mă iubea, gângurea când mă vedea. Apoi, am crescut un pic și eu și am hotărât să o duc la țară, la bunici.

Despărțirea a fost grea, mai ceva ca în Love Story, când ea moare. Știam că și găina mea va muri. În imaginația mea, cam la fel ca fata aia frumoasă din Love Story. Doar că nu s-a întâmplat așa. Bunica a tăiat-o într-o duminică, i-a scos oușoarele acelea mici galbene ca niște mărgele, ficatul și inima și a făcut o tocană din ele. Iubindu-mă, mi le-a trimis mie, știind că-mi plac. Le mâncam fără probleme, că doar bunica avea multe găini și mereu gătea bunătățuri din ele, dar în timp ce mâncam a ținut să precizeze: asta-i găina ta!

Atunci, în acel moment, m-am deranjat puțin psihic. Am scuipat mărgele pe vitrină, am urlat că moooor, nu am murit dar atunci mi-am dorit să mor un pic și de atunci nu am mai mâncat mărgele de găină și nici cu ouăle nu mă împac. Apoi, cu timpul, m-am vindecat de mofturi culinare, mi-am cumpărat niște cobai și mi-am dus viața mai departe, într-o liniște perfectă.

Totul până ce un cobai avea ceva de împărțit cu celălalt cobai și i-a mușcat urechea. Ăsta de supărare a murit. Eu m-am săturat. Mi-am luat un câine, l-am botezat Pepsi, l-a călcat mașina, l-am dus la operat, i-au pus tijă și așa mic, cocker, cu trei picioare, ardea tot ce prindea în jur. Cam ca Zorba, să revenim la filme.

Acum, eu sunt bine, îmi epilez mustața, mă uit la filme cu oameni deranjați la mansardă,  scriu la Catchy și sunt vindecată. Nu crezi? Am încercat să devin vegană, dar fără succes.

În schimb, am terminat și psihologia să știu cum să fentez o posibilă expertiză psihiatrică.

Well, hai pa, să vă iubiți animăluțele. Chiar dacă unele vă sunt soți. 🙂

Pe Erika o găsiți întreagă aici

Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂

Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.



Citiţi şi

Women in Photography – Karen Knorr, India Song

Fin del Mundo (3)

În loc să postești de carne, postește de egoism

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS

Your tuppence

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro