Trebuie să încetez, trebuie să nu mă mai gândesc la Zelda

Erika Bloj

17 October 2017

ERIKA– continuare de aici

Particule de praf levitau prin raza de soare ce ștergea palid camera. Priveam foile de pe birou, legate cu sfoară. Mai aveam de scris ultimul capitol. Mâinile îmi tremurau, fiori reci îmi străbăteau corpul și inima îmi zvâcnea ca un animal obosit, la marginea pădurii. Cât am scris cartea aceasta am trecut prin toate emoțiile din nou. În acele momente în care scriam, Zelda era cu mine în cameră, așezată pe fotoliu, cu un picior îndoit sub ea, cu bluza verde largă, căzându-i pe un umăr, dezvelindu-l ca pe un capăt de piele rotunjită și albă. Sorbea din ceașca de cafea, cuminte, privindu-mă cum scriu. Lumea era toată în afara noastră, dincolo de fereastră, acolo unde soarele dimineții ștergea portocaliu nisipul fin, ce din loc în loc avea mici bețigașe de pași de pescăruși. Acum, nu mai scriu, am adunat totul cu grijă, am legat foile cu o bucată de sfoară, am așezat husa peste mașina de scris veche, mi-am dus ceașca de cafea goală în bucătărie, și așteptam. Sincer, nu știu ce așteptam, stăteam, tremuram și așteptam. Din când în când, mă întorceam să mă asigur că nu e nimeni pe fotoliu, că sunt singur, iar camera e goală. Zelda îmi zâmbea mereu, în cele mai ciudate momente. Uneori, mă trezeam vorbind, certându-mă, explicându-i, ironizându-mă. Dar toate cuvintele mele se loveau de un bloc de tăcere gravă, ca o bucată de granit, prin care nici o șoaptă nu poate să treacă. Așa îmi imaginam pereții aceia pe care erau plăcuțele eroilor uciși în război. Niște bucăți de granit mari și reci, care absorbeau toate rugăciunile și tot plânsul pământului. Acel perete sugea ca o sugativă toate lacrimile mamelor care și-au pierdut fiii, ale iubitelor ce și-au pierdut logodnicii, ale fetițelor sau băiețeilor care-și plângeau tații. Toate sorbite de granitul acela dur și rece. Vorbeam singur, toate gândurile mele erau în acei pereți, în acea cameră, în care am scris și am retrăit totul cu ajutorul cuvintelor.

– Nenea Magic, nenea Magic!!!

O voce de copil, clară ca un bulgăre de cristal, cade și se sparge în clinchete ascuțite rostogolindu-se peste toată acea mare de liniște din odaia mea. Era Aleph, copil cu părul bucălat pe care îl cresc cei cu brutăria, din casa de mai jos, de după coline. Aleph, a rămas orfan, părinții lui s-au sinucis după ce și-au pierdut slujbele la oraș, iar autoritățile i-au dat afară din casă. Au rămas pe drumuri cu un copil mic. Cu o zi înainte de a evacua casa, au pus copilul într-un coș, l-au dus în curte, apoi s-au închis în bucătărie și au dat drumul la gaz. Au murit îmbrățișați, lăsând o scrisoare prin care îi rugau pe brutari să-l crească cu dragoste și când va fi mare, să îi explice că nu au avut de ales, nu mai aveau putere să lupte. Aleph, e mărișor acum, are un păr negru creț, numai zulufi, ochi mari, negrii și migdalați, un ten măsliniu și strungăreață. E frumos foc, deștept și iubit de tot satul.

femeie tatuaje

– Nenea Magic, tati și mami vă invită la cină, au făcut palanețe cu varză și cu brânză și tati a scos vin din ăla bun. Haideți, vă așteaptă!

Stătea agățat cu mâinile de pervazul ferestrei și sărea să vadă înăuntru. I se vedea căpița de păr, cu șuvițe multe și jucăușe cum apare și dispare. Mă striga nenea Magic, că i-am povestit despre cartea magică pe care o scriu. Uneori mai venea după masa să-i spun ce s-a mai întâmplat.

– Nenea Magic, în cartea magică tanti aia cu tatuaje de ce a plecat departe? O să se mai întoarcă la nenea care o iubea?

I-am povestit despre magia scrisului, despre cum poți să-ți creezi propriile povești, despre cum poți călători în toate locurile pe care le visezi, poți întâlni toți oamenii pe care ai vrea să-i întâlnești și poți trăi câte vieți vrei.

– Dar eu pot să scriu că în cuptorul lui tati de pâine se coc cozonaci de aur, cu care îi pot hrăni pe toți copiii înfometați? și pe Lică, câinele șchiop?

Într-o zi, am găsit la magazin un caiet frumos cu coperți tari și cu o pasăre cu ciocul portocaliu pe copertă. I l-am cumpărat, împreună cu un stilou frumos cu peniță subțire și o călimară cu cerneală. M-am dus cu darul meu la Aleph, spunându-i că atunci când va învăța la școală toate literele și va ști să scrie, să scrie în acel caiet tot ce-și dorește, tot ce visează. Aleph s-a dus direct la tatăl lui și i-a spus că vrea să meargă cât de repede la școală să învețe literele și până atunci să-i dea un ziar vechi să copieze de pe el. Tatăl lui, deși vitreg, avea o sclipire în privire, și emana o iubire care lumina întreaga încăpere. Zâmbea fericit, mulțumindu-mi din priviri.

Oameni simpli, cu vieți complicate. Nu era ușor să crești un copil, în partea asta de țară, unde sărăcia era la ea acasă, trăiau cu peștii prinși, cu pâine și uneori, mai ales de sărbători, cu câte un kilogram de carne adusă de la oraș.

Voiam să sărbătoresc terminarea cărții, așa că, m-am hotărât să accept invitația la cină. Amânam intenționat scrierea ultimului capitol, pentru că știam că după ce termin trebuie să plec, să mă întorc. Așteptam să fiu pregătit, să am puterea să-i dau drumul în lume și să ies din cochilia mea în care m-am ascuns ca un sihastru.

– Coane, ia hai, bine ai venit, uite așează-te acolo, îți pun un pahar de vin. E bun al naibii. Întreab-o pe baba Iluș, nu-i așa? Nea Haralamb îmi făcea cu ochiul și îmi arăta spre baba Iluș ce dormea cu capul pe masă, cu năframa căzută pe un ochi și din când în când sughița, ridicându-se și repetând ca o moară stricată: tui ce bun must, tui ce bun must… era convinsă că bea must. Degeaba a încercat să-i explice nea Haralamb că-i vin, că ea se supăra și se agita, dădea din mâini si se încrunta: pe p*zda mă-tii, ăsta-i must! Pe p*zda lu mă-ta, auzi, îi must de-ăla bun. Toarnă, că mi sete! Apoi cădea iar cu capul pe masă și cu năframa pe ochi. Mai sughița din când în când. Nea Haralamb râdea cu poftă, răsucindu-și vârfurile mustății ca și cum încerca să tragă un arc de ceas. Coana Silvia a venit cu o tavă mare de plăcinte calde, scoase din cuptor, ce miroseau amețitor. Doar atunci am realizat că nu am mâncat nimic toată ziua și că mi-e o foame de-mi chiorăie mațele.

– Și ia zi, coane, cum merge treaba cu cartea? Ai terminat-o? Stăm la masă cu un scriitor ori ba?

– Da, mai am foarte puțin, un ultim capitol, dar e gata, e scrisă. Mai trag de timp să stau pe-aici cu voi, că mi-e greu să mă despart de locurile astea.

– Tui ce bun must, bagă Lambie, nu te zgârci, în p*zda mă-tii de boier! Bun must ai! Tui, ce bun îi, hâc.

– Ia și mâncă o palaneță, babă Iluș, că ți se face rău. Ți se urcă la cap, bătrână fără minte și iar meri pe trei cărări acasă. No, ia, ui, aici, de-asta cu varză care-ți place. Coana Silvia îi rupe o plăcintă și suflă să se răcească, aburii se răspândesc în dansuri printre papilele mele, salivez. Îmi iau și eu și înfulec o plăcintă. Oare Zelda ce a mâncat? Apoi gândul meu se răspândește ca un cancer peste tot corpul și încep din nou să tremur. Trebuie să încetez, trebuie să nu mă mai gândesc la ea. Trebuie să îmi ocup mintea cu ceva, să nu las cancerul ăsta obsesiv, numele ei, chipul ei, zâmbetul ei, pielea ei, să îmi invadeze celulele. Dacă nu mă opresc, am să mor, am să mă sufoc, voi înnebuni. Am să merg să o caut iar pe Maria, am să-i plătesc Zarinei tariful pentru o noapte întreagă și voi face dragoste cu ea până voi cădea lat de oboseală. Asta am să fac, chiar acuma după ce plec de aici.

– Ioiiii, p*zda mă-tii, tu, hoașcă, vrei să mă opărești, ptiu. Baba Iluș scuipă plăcinta fix în paharul lui nea Haralamb. Numai că, din greșeală, îi zboară și proteza și brusc buzele i se țuguie ca o prună uscată, căzându-i înăuntru în locul rămas gol.

Nea Haralamb, roșu ca racul, ia paharul și aruncă cât colo, înjurând-o pe babă, apoi cineva strigă: proteza!!! Lică, treci înapoi! Dar Lică, șchiop de un picior cu proteza în gură, o tulește prin gard, pe lângă tufa de leandru și dus îi. Baba Iluș nu mai poate vorbi, închide și deschide gura strânsă în inele de riduri, ca un pește. Se înțelege ceva cu muș, dă-mi dinsiii, pia măsii, Lamb, sroșeală. Apoi, obosită, cade cu capul pe masă și cu năframa pe ochi și adoarme. Nea Haralamb se agită să-și facă rost de un pahar, coana Silvia adună cioburile, eu mai mănânc o plăcintă și Aleph fuge spre mine cu caietul la piept, strigând bucuros:

– Am scris, am scris! Nenea Magic, nenea Magic! Uite!

Îmi dă mândru caietul, deschide la prima pagină și cu mânuțele mici, cu degete pufoase, îmi arată niște litere mâzgălite, apoi se oprește, se uită fix în ochii mei, și cu capul într-o parte, cu un aer contemplativ îmi spune:

– Am rezolvat, Nenea Magic! Fata cu tatuaje se va întoarce și se va căsători cu nenea care o iubește, apoi vor face mulți, mulți cozonaci de aur, pentru că vor avea mulți, mulți copii de hrănit.  Uite, am scris aici, vezi?!

Le-am mulțumit, i-am îmbrățișat, l-am luat pe Aleph în brațe și i-am spus că sunt foarte mândru de el, sigur va fi un scriitor renumit care va scrie multe povești frumoase pentru copilași singuri, apoi m-am îndreptat spre bodega Zarinei, să o găsesc pe Maria. Nu voiam să fiu singur în noaptea asta. Mă plimbam pe nisip, desculț, respirând aerul sărat și rece al serii, când, deodată, ceva ca o lamă mă taie în talpă. O durere violentă mă face să sar într-un picior și să înjur. O tăietură în mijlocul tălpii din care stropi roșii de sânge cad pe nisipul încă fierbinte, mă face să tremur iar. Îmi scot batista și mi-o leg să opresc sângele, apoi mă uit să văd ce e a fost: Baba Iluș, m-a mușcat fix în talpă! perversă creatură, mă gândesc, și, deși cu dinții încleștați de durere, mă pufnește râsul când văd pe nisip proteza cu dinții stâlciți ai babei. Stătea întredeschisă, ca și cum ar vrea să rostească ceva: tui, bun must, p*zda mă-tii!

N-am mai ajuns la Zarina, m-am întors în camera mea, m-am pansat, am mai băut un pahar de vin și m-am culcat. Luna îmi intra pe fereastră și semăna cu un cozonac mare de aur. Am zâmbit, Aleph avea dreptate, femeia cu tatuaje trebuia să se întoarcă!

Pe Erika o găsiți întreagă aici

Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂

Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.



Citiţi şi

Am fost amantă și mi-a plăcut. Dați cu pietre!

Bunica se pregătește să plece…

Femeile nu se simt nici femei pe deplin, dar nici bărbați perfecți nu pot ajunge

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
1,629 views

Your tuppence

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro