Miss Mistreţul Nervos

Liana Oprea

18 January 2013

Cel mai îndelungat job din cariera mea de angajat a fost la o firmă care producea un antivirus pentru calculatoare: aproape doi ani. Acolo am încercat din răsputeri să intru în rând cu lumea, am făcut ore peste program, am luat prime, am mers la „teambuildinguri”. Eforturile mele erau derizorii, dar asta am aflat mai târziu, cam în aceeași perioadă când mi-a ajuns la urechi cu ce poreclă mă alesesem: mistrețul nervos. Dar nu pot spune că n-am încercat.

De obicei, la „teambuildinguri” – acele programe de manipulare a angajaților întru a se bucura că-și petrec și timpul liber în brațele primitoare ale companiei – toată filosofia rezida în umplut stomacul și umflat ficatul cu disperarea celor care nu admit că muncesc mult prea mult pentru ceva ce nu-i privește direct. Era prin 2001, iar noi eram în avangardă. Așa se face că la unul din evenimente au apărut și una din acum foarte cunoscutele echipe de psihologi care să asiste tărășenia și să-i maximizeze eficiența sub aparența unor jocuri nevinovate și antrenante.

Cel de care-mi aduc aminte ne împărțea în echipe de câte doi, și trebuia să purtăm între noi un dialog cât mai sincer, punând în discuție o chestiune pe care o consideram importantă. Cărțile pe masă, explorarea vulnerabilităților, empatie, sudarea echipei. Cu un strop de whiskey.

Am picat în echipă cu (probabil) cel mai inteligent băiat dintr-un colectiv format aproape în exclusivitate din băieți inteligenți. Nu că n-ar fi fost toți inteligenți, dar în afară de mine mai erau încă două fete. Însă ele erau șefe.

Printre ei, eram ca Albă ca Zăpada care nimerește din greșeală, în loc de casa piticilor, baza intergalactică X-Beta-3000 dedicată studiului anti-gheții din găurile negre. Sau anti-negre. În fond, eu doar desenam. Și mai scriam câte un newsletter sau un comunicat de presă, prin care trebuia să transmit cât de multe știau băieții din ce nu știam eu despre produsele unor șiruri de 1 și 0.

Se spune că e bine să le faci pe toate măcar o dată, așa că, o dată în viață, am fost și eu „aia de la marketing”, vă las adjectivul la discreția imaginației și experienței fiecăruia.

Partenerul meu de șuetă forțată mă intimida dar, deși ați putea să mă iertați oricum fiindcă aveam doar vreo 25 de ani și am fost mereu cam întârziată în maturizare, asta nu m-a împiedicat să iau în serios jocul. Ba chiar îmi aduc aminte că mi s-a părut o oportunitate rară de-a spune ce gândesc pe o temă care să nu abordeze biți, OS-uri și „comprehensive virus signature database”. Comunicatele de presă erau pentru piața internațională.

Așa că, în loc să aleg o minciună de complezență și să mă prefac procupată de afirmarea femeii și rolul tinerilor în progresul tehnologic, am trântit o chiflă de sinceritate: Să vezi, măi colegule căruia abia îți dau bună ziua de semeț ce e IQ-ul tău față de al meu în fiecare zi la 9:30, să vezi ce mă preocupă pe mine. Mă gândesc adesea: oare de ce oamenii nu fac acel insesizabil efort de a fi buni unii cu alții în loc să fie ne-buni? Nu voiam să mă dau mare. Nu credeam că am cum. Eram doar indestructibil de naivă. Și mai trăiesc și astăzi, dacă n-oi fi murit.

Nu mai țin minte ce îl preocupa pe el, dar știu ce a spus la finalul experimentului, când trebuia să evaluăm fiecare dialogul avut mai devreme. A spus, zâmbitor, condescendent și tolerant: „Liana se credea la concursurile de Miss.”



Citiţi şi

Diana Balba – din Brăila, la Paris

Sunt o ratată, de ce nu mă omorâți?

Despre corporații, bețivi și curve

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
541 views

Your tuppence

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro