DATA NAȘTERII: 2 decembrie 1935, Poiana Mărului, Suceava
DATA MORȚII: 22 decembrie 1956, București (21 de ani)
A FOST: poet
21 de ani şi “Moartea căprioarei” înseamnă pentru mulţi literaţi viaţa şi opera unui teribil talent ce s-a găsit în Nicolae Labiş. Considerat urmaşul eminescian, ca nivel de talent, Labiş s-a frânt, de tânăr, după ce a ajuns sub roţile unui tramvai la 21 de ani. Moartea sa a însemnat o pierdere imensă pentru literatura română şi universală. Poetul a ramas însă o amintire frumoasă, întocmai precum şi-a dorit.
Pe 22 decembrie 1956, la ora 2 dimineața, Nicolae Labiș a murit. Avea 21 de ani. A murit când furios, când sperând, părându-i rău şi iubind cu ardoare viaţa şi oamenii, implorând în ultimele ceasuri să i se aducă ozon de pe culmile unde se adapă căprioara. “Tată, trimite-mi trei metri cubi de ozon la spital”. O oră a strigat “oxigen”… era aerul de la Mălini pentru poetul muribund.
Mă doare tot: visul, cuvântul, somnul, viaţa şi vântul.
Mă doare cel pe care îl iubesc.
Bogat şi sărac.
Mă doare haina, mă doare cămaşa,
Mă doare scutecul, mă doare faşa,
Faşa aceasta a fost prima funie
Ce m-a sugrumat, dar acum
E un ştreang în adâncul genunii
Ce mă spânzură invers spre cer.
***
“Nu, n-am fost beat. E adevărat că am băut după-amiază şi în seara aceea, dar nici măcar ameţit n-am fost. Nu am căzut singur, am fost îmbrâncit din spate de cineva. Nu aveam intenţia să iau tramvaiul din mers. N-am avut timp să mă uit înapoi, pentru că îmbrâncitura m-a proiectat, cu braţele ridicate, pe grătarul dintre vagoane. Încleştasem degetele mâinilor de o bară a grătarului, dar încet-încet alunecam tot mai jos, iar picioarele tot mai mult ajungeau sub vagonul-remorcă. Eram cu capul în aer, cu faţa în jos şi vedeam cum sar din şine scântei galbene şi verzi. În timp ce eram târât aşa, am simţit câteva lovituri puternice, ale vagonului din urmă, în spate. Am descleştat degetele de pe bara grătarului, numai după ce tramvaiul s-a oprit complet.”
***
Ca să înțelegeți cât de mare poet a fost Labiș, citiți ce povestea Nichita Stănescu, mai mare cu doi ani, plecat și el din această lume tot într-un decembrie, pe 13, 1983.
„Mi-era ruşine că scriu poezii atât de slabe în comparaţie cu ale lui Labis şi mă temeam tot timpul să nu mă fac de râs”, spunea autorul „Emoției de toamnă”.
“Când eram student la Universitate, Nicolae Labiş urma, alături de alţi viitori scriitori, “Şcoala de Literatură”, povestea Nichita unor prieteni, în 1979. Într-o zi, în pauză, am auzit cum o colegă urla ca un megafon :
– Stimaţi tovarăşi, printre noi se află marele poet Nicolae Labiş. Să-l rugăm să ne citească o poezie…
Bătrânilor, Labiş nu ne-a citit nimic. Ne-a recitat poemul “Moartea căprioarei”. Am fost copleşit… Până atunci credeam că sunt şi eu un poet mare. Ei bine, în momentele când Labis recita, mi-am dat seama cât de mare poet era el şi cât de prost eram eu. După asta mai mâzgăleam şi eu câte o poezie. Despre izvoare, să zicem. O transcriam frumos şi o arătam unui prieten.
– Da, e drăguţă, strâmba din nas prietenul. Îmi pare rău însă să-ţi spun că Nicolae Labiş a scris şi el o poezie pe această temă. A lui e genială, incomparabilă. E mai originală, are imagini mai reuşite, e o minune, ce mai.
Scriam o poezie de dragoste şi o arătam unei colege care îmi plăcea.
– Sigur, versurile tale sunt simpatice, spunea fata condescendent. Dar se compară ele cu celebrele versuri ale lui Labiş : “Azi m-am îndrăgostit, e-un curcubeu / Deasupra lumii sufletului meu” ? Mai încearcă, până la urmă nu-i rău deloc, spunea ea plictisită şi se îndepărta.
Ajunsesem să încui uşa când scriam ceva, de parcă aş fi săvârşit o crimă. Mi-era ruşine că scriu poezii atât de slabe în comparaţie cu ale lui Labis şi mă temeam tot timpul să nu mă fac de râs. În general, mă prefăceam că nu scriu nimic. Apoi s-a întâmplat groaznicul accident în care a pierit Labiş. Am suferit mult pentru dispariţia talentatutlui poet, pe care îl iubeam cu toţii şi pe care îl consideram liderul generaţiei noastre. El a trecut din viaţă direct în legendă. Peste un an sau doi, mă plimbam prin Cişmigiu cu prima mea iubită-scriitoare ( o poetă celebră în epocă, dar nu-i dăm numele – n.n.). Îi recitam din Rilke şi din poemele mele.
– Ştii cu cine m-am… culcat eu prima dată ? m-a întrebat fata pe neaşteptate şi fără nicio legătură cu ceea ce-i spuneam eu.
– Nu! Cu cine ?
– Cu Nicolae Labiş !
Ah, m-am gândit, Labiş ăsta nici mort nu mă lasă să trăiesc…
Treaba e, bătrânilor, că eu n-am îndrăznit niciodată, cât a trăit Labiş, să public vreo poezie. Labiş a murit în decembrie 1956, iar eu am debutat în primăvara lui 1957.”
Citiţi şi
În concluzie, cum naiba zici că ne merge bine?
Pe cine să întreb dacă exiști?
Când se îndrăgostea, se comporta prostește
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
