Dintre toți, pe ea o iubesc cel mai mult. De ce pe ea? Foarte simplu. Pentru că, în ciuda aparențelor, e cea mai fragilă. Și pentru că îi aud sufletul. Uneori îi anticipez gândurile. Cum se poate? Îmi e oglindă. Da, da. E oglinda sufletului meu.
Suntem amândouă raci. Din ăia, veritabili, cu nevoie de confort, temeri și sperieturi de ne fac să mergem zece pași înapoi, după ce tocmai înaintesem vreo doi. Ne place culcușul și ne învinovățim des.
Spre deosebire de mine, ea are un simț al umorului de neegalat. Ea m-a reînvățat, în urmă cu patru ani, să râd cu poftă. Să îmi cumpăr rochii colorate și să merg cu trotineta. Ea e cea care găsește cele mai potrivite porecle. De exemplu, multinaționala noastră, o numea Altcățel. Iar când un supermarket și-a deschis porțile lângă un altul, a spus: ”Ia uite, avem Penibilla, aici”. Iar trupa se numește Trei Studenți.
Într-o vară, eram așa de single și neconsolate, încât ne-am dus în mall și ne-am cumpărat inele de logodnă. Și ne-am logodit noi două. Fără martori. Ne-am unit singurătățile. Apoi am ieșit în oraș și am sărbătorit. Ne-am făcut și poză și am pus-o pe Facebook. Să se știe!
Ea m-a învățat despre moliciunea hummusului, care ți se așterne blând, pe limbă și pe cerul gurii. Îl păstrezi acolo câteva secunde, ca să ți se imprime în papilele gustative și apoi îl lași să coboare, păstos, pe gât. Tot ea mi-a dezvăluit, pentru prima oară, bucuria colorată a tabule-ului făcut în casă. Ea mi-a readus în viață căldura pâinii proaspăt coapte. . Pentru că ea, spre deosebire de mine, are tot ce îi trebuie ca să transforme mâncatul într-o artă.
Ea, sufletul meu pereche
Pâinea îngrașă? Nu aceea făcută de ea. Are un aparat special, pe care l-a cumpărat imediat după ce ne-am cunoscut. Nu o să uit niciodată. Trebuia să termine un raport, urgent. Ea nu suportă stresul și graba. Și ca să se revolte împotriva șefei noastre care îi sufla în ceafă, s-a oprit din muncă, de față cu cerberul, și i-a spus: ”Știi ceva? Eu, în weekend, vreau să fac pâine. Așa că în momentul ăsta închid rapoartele și îmi comand aparat de făcut pâine”. I-a spus-o calm, zâmbind. Așa cum spune mai tot.
Și face o pâine… salivez și acum, în timp ce scriu. Pufoasă, nici prea albă, nici prea neagră. Frumoasă și bună. Ca tot ceea ce gătește ea.
Am făcut de toate noi două, împreună. Am chefuit, am plâns, am adormit una lângă alta, în timp ce ne uitam la filme proaste. Am râs mult, de cum am deschis ochii și până am adormit din nou. Ne știm cele mai intime secrete. Și putem petrece ore întregi, tăcând, una lângă cealaltă, fără ca asta să ne apese.
Când îmi e greu, apare cu trotineta la ușa mea și îmi spune: ”Hai, hai să ne plimbăm și apoi mergem la bar să jucăm table. După aia te duc la libanez. Fac eu cinste”. De când ne cunoaștem, parcă suntem prinse într-un joc ”cine oferă mai mult”. Nu ne mai săturăm să ne oferim una celeilalte mici cadouri, timp, zâmbete și bucurii.
Cu ea am stat în mijlocul patului, pentru că altundeva nu aveam unde sta (nu aveam niciun scaun în casă) și am învățat să cânt la chitară. Vorba vine, să cânt. Să zdrăngăn trei acorduri. Ea e deștepta din relație. Știe să cânte în orice limbă. Vorbește franceza, engleza, italiana, germana, araba, o scaldă în sârbă și portugheză, și știe absolut tot ce se poate știi despre lumea arabă, marea ei iubire.
Puteți spune ce oți vrea, dar eu sunt convinsă că ea e sufletul meu pereche. Și chiar de așa nu ar fi, eu tot asta aș crede. Ne iubim prea mult ca să nu rămânem împreună toată viața asta, și multe altele, de or mai fi.
Citiţi şi
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Peggy Guggenheim: “Cumpăr o lucrare de artă pe zi și trăiesc la maximum”
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
