Nimănui nu-i pasă

Catchy

17 February 2017

Responsabilitățile sunt mari, fișa postului încărcată cât pentru trei persoane, timpul pare să se fi comprimat atât de mult, încât nu mai poți ține pasul cu fuga lui nebună.

„Te cerți cu șeful cel mare”, asta în cazul în care apuci să deschizi gura, îți iei o zi liberă pentru a-ți reîmprospăta forțele și atunci totul o ia razna. Îți suni soția s-o anunți că te simti rău, dar același „mare șef” nu o lasă să răspundă la telefon, că „nu o fi urgent”. Ești găsit prea târziu de mama care locuiește peste drum și a fost anunțată cu greu de starea ta. Vine salvarea. Ajungi la spital, iar colegii medici de la urgență îți plâng de milă că nu mai pot face nimic pentru tine. Și erai atât de tânăr, încă! Nu ai suferit de nicio afecțiune în viața ta, ai fost puternic, tânăr, cu aspirații și visuri. Până azi.

barbat suferinta

Vinovat? Tu. Pentru că nu ești de oțel, unul inoxidabil eventual, pentru că stresul ți-a erodat încet, încet interiorul, pentru că, poate, ai pus la suflet prea mult și el, sufletul tău, te-a trădat.

Tu ești susținut de aparate pentru câteva zile, până când intervine, implacabil, finalul, iar „şeful cel mare” ridică ușurat din umeri – „bine că nu s-a întâmplat în timpul programului” şi asta pentru că noi nu avem dezvoltat cultul sacrificiului de sine, într-atât încât să ne dăm ultima suflare la locul de muncă, aşa cum se întâmplă în alte părţi. De exemplu, cu puțin timp în urmă, o japoneză a ales să-și încheie socotelile cu viața, după ce a scris un haiku în care mulțumea colegilor și conducerii, exact în locul în care își desfașurase activitatea, locul de muncă în care își petrecuse mult mai mult timp decât acasă, simțind că nu mai putea da randament maxim. Și era atât de tânără! Dar noi nu, nu împingem perfecțiunea până într-acolo. Noi, egoişti, vrem să ne bucurăm de viață, să mai avem și ceva timp liber pentru noi, pentru cei dragi, eventual și concedii în care să ne putem trage sufletul, vacanțe de neuitat… Dar o facem?

În realitate, când ai căzut pe baricade, nimănui nu-i pasă. Poate o lacrimă-două de la cei care te-au cunoscut. Familia, veșnic îndurerată, iar tu… tu ai fost bun atât cât ai fost, dar ce păcat că viața ți s-a sfârșit într-un mod atât de nedrept, neașteptat.

Nici măcar nu ai mai prins Ziua Îndrăgostiților, să le fi spus alor tăi cât de mult îi iubești, că în restul zilelor erai prea stresat și decât să le fi spus mecanic, fără nicio tragere de inimă, ai tot amânat, dar anul acesta sigur le-ai fi spus. Nu ai mai putut să o faci, însă ei știau, oricum, cât de dragi îți erau…

Guest post by Daniela Alistar

Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂

Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.



Citiţi şi

La înmormântarea Mădălinei

Nu mai pot

MAMA – Învierea ei

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
456 views

Your tuppence

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro