Noi doi, singurii oameni de pe pământ

3 November 2020

Pierdem în viața asta efemeră atâția oameni dragi, atâtea iubiri mor în fiecare zi, atâtea suflete rănite așteaptă consolare. Pierdem și ne pierdem pe noi înșine în teamă și dezinteres, în absența trăirilor sincere, în așteptare. Tot timpul suntem în așteptare și avem impresia că, la un moment dat, cineva, nu știm cine, va veni anume să rezolve toate problemele noastre. Dar nu vine și așteptarea se continuă până când, inevitabil ajungem la capăt de drum. Cum ajungem? Plini de frustrări, neîmpliniți, cu regrete că am pierdut prea mult timp așteptând. Zadarnic! Regretele apar întotdeauna prea târziu și nu mai ajută pe nimeni.

De multe ori m-am întrebat cum se reface sufletul după fiecare iubire pierdută și de ce este nevoie de atâta risipă? Unde ajunge această iubire? În ce se materializează această forță pe care sufletele noastre o generează în exterior? De ce nu reușim să găsim omul potrivit căruia să-i oferim toată cantitatea infinită de dragoste și care să ne răspundă în aceeași măsură? De ce atunci când îl găsim nu putem fi cu el până la sfârșit? De ce oare?

Iubirea ar trebui să ne înalțe la cer, nu să ne prăbușească la pământ. Pierzând mereu ne pierdem încrederea în noi, ne închidem în carapacea tăcerii și renunțăm să mai zâmbim, să mai sperăm, să mai credem. Este adevărat că murim în clipa în care nu mai credem că iubirea ne deschide noi și noi perspective, că iubirea are forța uimitoare de-a regenera sufletul. Un suflet rănit, abandonat se vindecă numai cu o nouă iubire. Ei bine, la nevoie trebuie mărită doza, după caz! Dar fiecare știe exact cât să dozeze și cât durează perioada administrării.

Există bărbați atât de buni, de tandri și de atenți, la fel cum există și cei din categoria adversă. Eu astăzi voi alege să vorbesc despre cei tandri care știu că un simplu gest poate atinge inima unei femei. Și ce norocoasă se poate considera o femeie care întâlnește în viața ei un astfel de bărbat.

Clipele petrecute cu el erau minunate. Aș fi vrut să nu se sfârșească, aș fi vrut să nu obosesc și somnul să nu mă răpească niciodată. Îmi era ciudă că trebuia să dorm pentru că mi se luau fără drept cele mai frumoase clipe. Pentru că am trăit alături de el cele mai frumoase moment și începuse să urăsc somnul. Stăteam în pat și-mi treceam degetele printre degetele lui, în timp ce el părea concentrat să fredoneze o melodie, dar în același timp atât de prezent în gestul său. Degetele se intercalau perfect și la interval regulate îmi apropia mâna de căldura buzelor lui și o săruta într-un fel unic. Era tandru și blând, era în natura lui asta, nu făcea nicio sforțare să fie altfel decât era în realitate. Mă copleșea și în același timp mă făcea să mă simt cea mai frumoasă femeie din lume, fără să-mi spună nimic. Mâinile îi vorbeau în atingeri catifelate, ochii îi zâmbeau la fiecare geamăt al meu și-l simțeam al meu în fiecare respirație. Nu se grăbea nicăieri, de parcă tot timpul mi-l dăruia mie, de parcă avea tot timpul din lume și asta mă făcea să mă simt al naibii de bine. Simțeam că trăiește clipe numai pentru bucuria mea, numai pentru mine.

Nu era nevoie de multe cuvinte, un singur cuvânt pusese stăpânire pe noi și-n clipa în care îl rosteam ochii și sufletul celuilalt se umpleau de fericire și se revărsa peste marginile sufletului un singur cuvânt – iubire. Așa ne adresam unul celuilalt, numele noastre nu mai aveau importanță se topiseră în imensitatea sentimentului. Și era destul. Sufletele ni se încălzeau imediat ce-l rosteam și nevoia de noi înșine nu mai cunoștea limite.

Am înțeles în acele clipe magice că așa trebuie să arate fericirea, că ceea ce trăiam era chiar împlinire sufletească, pentru că îl priveam și nu puteam să vreau mai mult, să spun că vreau altceva, să simt că nu e ceea ce trebuia să fie. Era o sincronizare perfectă de trăiri și dorințe, un amestec omogen de vibrații. Era o stare de armonie între noi. Cum se pot înțelege astfel doi oameni, aparent străini? De unde venea această legătură ce depășea normalitatea, ce depășea nivelul meu de înțelegere? Iubirea mi-a demonstrat încă o dată că nu trebuie înțeleasă, ci doar trăită, că nu există justificare nici pentru ivirea sentimentului și nici pentru risipirea lui. Iubirea este o clipă de magie ce se contopește cu absolutul din noi.

Gesturile lui veneau mereu ca răspuns la un gest nenăscut în mine, îmi ghicea și gândurile și emoțiile. Simțeam că locuiește cumva în interiorul meu sau că a locuit acolo mult timp înainte să ne întâlnim în exterior, pe pământ. Singurele clipe grele erau clipele de despărțire. Atunci sufletul, pentru că era unul singur, se rupea în două și durea îngrozitor. Starea se prelungea zile în șir și nu-mi găseam rostul și nu-mi înțelegeam destinul până când nu ajungeam iar în brațele lui protectoare.

Avea un fel al lui de-a mă îmbrățișa. Mă simțeam imediat acasă. Nu voiam să mai ies din lăcașul acela pe care brațele lui îl formau pentru mine. Îmi oferea atâta liniște, încât îmi puteam auzi sufletul cum zâmbește. Ne plimbam pe aleile umbrite și ne-am așezat în treacăt pe bordura unui trotuar. Orice gest copilăresc avea farmec cu el. Nimic nu era greșit oricât de pueril ar părea acum, când reușesc să vorbesc despre asta.

Citeam un mesaj. Preț de câteva clipe, l-am simțit neliniștit, stăteam unul lângă celălalt, lipiți, și totuși i se părea că suntem departe. L-am privit și fața mi s-a luminat imediat de sclipirea ce a apărut brusc pe chipul lui. S-a liniștit. Eu am continuat să citesc. Se așeza mereu în partea mea dreaptă, poate era o simplă întâmplare, și mâna lui îmi mângâia glezna într-un fel îngeresc. O simțeam cum plutește peste piciorul meu și mă făcea să vibrez, să simt cum mi se umble sufletul cu aer, respiram, respiram și trăiam fiecare atingere. Nu știu ce era atunci în mintea lui, nu știu cum simțea el acest gest, nu știu ce-l determina de fiecare dată să-l facă. Știu doar că era minunat. Știu că de fiecare dată era o noutate pentru mine pe care o trăiam cu intensitate. Totul venea din el ca fiind normal și mă făcea să mă simt specială.

Am lăsat telefonul deoparte, privindu-i mâna care se legăna pe glezna mea desenând acolo dorințe nedefinite. Atunci, ca un copil nerăbdător a rupt distanța aceea de câteva respirații dintre noi și s-a fi lipit de sufletul meu… sau al lui, acest suflet al nostru. Ne-am ridicat râzând, mâinile lui se scăldau deja în părul meu cu degetele răsfirate, în timp ce gura înainta flămândă către buzele mele. Și timpul se oprea acolo în loc pentru noi și nu mai conta nimic și nimeni. Eram noi singurii oameni de pe pământ legați de o dragoste trimisă nouă și pregătită nouă cu mult înainte de întâlnirea noastră. O simțeam amândoi.

Fragment din noul roman în lucru „Salvează-mă cu iubire!”

Guest post by Petruța Petre

Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂

Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.



Citiţi şi

De optzeci de ori Joan Baez

Nu mai vin, am hotărât ca asta e ultima dată

Cuvintele frumoase pot „remodela” ADN-ul

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS

Your tuppence

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro