“Scriitorul este santinela lui Kafka, treaz în noapte pe când toti ceilalÅ£i dorm”. Mircea Cărtărescu, într-un superb interviu acordat Dilemei vechi. Fotografia, într-o dimineaţă de duminică, la Paris, de fapt o noapte. ÃŽn care cei care stau santinelă, noi, puÅ£ini, o facem pentru a nu o lua razna într o lume care organizează totul pe bandă rulantă.
Paradoxal, în lumea aceasta, câştigăm anual ani în plus la media de viaţă, trăim deci mai mult, însă avem din ce în ce mai puÅ£in timp pentru noi: fiinÅ£e grăbite, facem din grabă un sine qua non care ne ghidează existenÅ£a. Atât cea personală cât ÅŸi cea profesională. GrăbiÅ£i, fără să ÅŸtim spre ce, fugim la serviciu, fugim spre casă, fugim spre dragoste, fugim spre iubire, fugim chiar de noi, asemenea unor animale hăituite. Graba cu care ne trăim clipele ne face, automat, automate. Ca într-un film foarte prost sau într-un disc stricat, repetăm aceleaÅŸi miÅŸcări ÅŸi nici măcar nu ne dăm seama. Anii trec peste noi, rapid, peste tâmplele noastre, peste iubirile noastre, peste visele noastre, peste drumurile noastre, în timp ce noi credem că de fapt, avansăm. Vană iluzie, nu e niciun avans. Starea noastră este statică, asemenea călătorului într-un tren. Unii călătoresc cu clasa I, alÅ£ii cu a doua, doar lumina diferă, gradul de percepÅ£ie, geamul mai mult sau mai puÅ£in murdar, încălzirea, compania… ÃŽn rest, totul este identic: destinaÅ£ia finală – neantul, drumul parcurs, viteza trenului…Cu un preÅ£ diferit, evident, în funcÅ£ie nu de alegeri, pentru că nici de asta nu mai avem timp, ci de noroc. Nu ne mai complicăm să decidem nici măcar pentru noi, ci ne lăsăm deciÅŸi. O căsnicie în care nimic nu mai e cum era la început, o relaÅ£ie din care nimeni nu are curajul să iasă, un celibat confortabil ÅŸi o frică de a iubi pentru că aÅŸa este la modă acum.
Un tren, deci, care goneÅŸte în noapte cu 350 de km la oră, luminat, nu este oare asemenea existenÈ›ei noastre? Credem că trecem prin viață în sigurantă ÅŸi stăpânind destinul, când de fapt gonim inconÅŸtienÅ£i prin noapte, fără să ÅŸtim spre ce, spre cine, murind apoi atunci când îndrăznim să credem că putem respira în pace…
Există totuÅŸi santinele, nu doar scriitorii, ci chiar ÅŸi unii dintre noi. Rari, deci cu atât mai dragi. Mai preÅ£ioÅŸi. Sunt aceia care ÅŸtiu că atât timp cât urci scările nu se vor termina niciodată. Cei care nu acceptă nostalgia ca stare, ci ca etapă. Michel Houellebecq, în ultimul său roman, « Soumission », vedea nostalgia în această accepÅ£ie : “nostalgia nu are nimic de-a face cu un sentiment estetic, ea nici măcar nu este legată de amintirea fericirii, avem nostalgia vreunui loc doar pentru că am locuit acolo, bine sau rău nici nu mai contează, căci trecutul este întotdeauna frumos, ca ÅŸi viitorul, doar prezentul doare, căci îl transportăm cu noi ca un abces de suferinţă, un abces care ne însoÅ£eÅŸte între două infinituri de fericire liniÅŸtită”.
Sunt ÅŸi cei care ÅŸtiu că drumul se face mergând. Cei care ÅŸtiu că există un mijloc prin care Dumnezeu intervine în vieÅ£ile noastre, atunci când automatismul ne face să o luăm razna. “CoincidenÅ£a este modul discret al lui Dumnezeu de a interveni în viaÅ£a noastră”, îmi scria un comentator pe când încercam să dezvolt un concept: serendipity . 🙂 Un cuvânt pe care îl iubesc din ce în ce mai mult. ÃŽntâmplarea fericită… dar staÅ£i, un alt comentator, Vânătorul /d.c., a explicat foarte bine conceptul :”întâlnirea ÅŸi trăirea unor experienÅ£e de viaţă, pe care deÅŸi le bănuiam că ni se pot întâmpla, sau poate chiar visam la ele, sau…pe care în subconÅŸtient chiar le doream, ei bine, atunci când ni se întâmplă, ne surprind mereu, prinzându-ne nepregătiÅ£i pentru a le înÅ£elege pe deplin. Åži-atunci ori fugim, ori… bravăm în încercarea de a ne ascunde temerile legate de predestinare”.
Cam acestea sunt ingredientele. Cei care, santinele, scriitori sau nu, decid să nu se mai lase scrişi de fatalitate ci ghidaţi de destin, ies din categoria roboţilor, a scărilor rulante care nu îi duc nicăieri, ci doar îi vântură într-un cotidian albit de complacere. Cei care, asemeni santinelelor, fac un pas spre orizont, spre acele vise, spre acei arbori, spre acei nori, se aruncă, da, în necunoscut, şi în complicaţii. Poate că se vor împiedica şi vor cădea. Insă ochii lor, când se vor ridica, nu vor vedea griul unor altor scări rulante, ci albastrul unui cer care nu cere decât să fie cucerit.
Cândva, demult, la un curs de psihologie care nu avea nimic de a face cu cursurile de literatură ÅŸi teoria literaturii la care ne supunea gaÅŸca superbă a regretatului Gheorghe Crăciun, la BraÅŸov, profesoara ne-a pus să desenăm arbori. Cum vedem noi arborii… Mai Å£ineÅ£i minte, Carmen, Kathy, Dumitru, Iulian, Laura, Liuda, Rodica? La final, copacul fiecăruia a avut o interpretare. A mea a fost cea a unui proverb: nu există drum, drumul se face mergând. Åžtiu, cel mai greu este nu să înaintezi, ci să-Å£i recunoÅŸti eÅŸecul, pentru a putea înainta, mi-a spus un alt prieten. Dar, deja, dorinÅ£a de a accepta că nu vom avea drum dacă rămânem înÅ£epeniÅ£i în acele complaceri care nu ne convin, ci ne sunt comode, dorinÅ£a de a asculta oamenii frumoÅŸi pe care întâmplarea fericită ni-i aduce în cale, este un fel simplu de a deveni santinelă. A suferi totul ÅŸi a iubi totul la puterea o sută. Dar a fi viu…
Pe Iulia o găsiți cu totul aici.
Citiţi şi
Să-ți iubești destinul, chiar și când îți pare un dezastru
Sunt despărțită de o lună, după o relație de patru ani
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
