Acest site foloseste Cookie-uri, conform noului Regulament de Protectie a Datelor (GDPR), pentru a va asigura cea mai buna experienta online. In esenta, Cookie-urile ne ajuta sa imbunatatim continutul de pe site, oferindu-va dvs., cititorul, o experianta online personalizata si mult mai rapida. Ele sunt folosite doar de site-ul nostru si partenerii nostri de incredere. Click AICI pentru detalii despre politica de Cookie-uri.
Acest site foloseste Cookie-uri, conform noului Regulament de Protectie a Datelor (GDPR), pentru a va asigura cea mai buna experienta online. In esenta, Cookie-urile ne ajuta sa imbunatatim continutul de pe site, oferindu-va dvs., cititorul, o experianta online personalizata si mult mai rapida. Ele sunt folosite doar de site-ul nostru si partenerii nostri de incredere. Click AICI pentru detalii despre politica de Cookie-uri. Sunt de acord cu politica de cookie

Drumul se face mergând…

26 October 2018

Iulia Badea-GuéritéeM-am întrebat adeseori, și mai ales de când împart scrisul în… scris jurnalistic și scris …scriitoricesc, între articole și povești, care este partea de biografie, de trăire proprie, de experiență și filtru subiectiv în ceea ce povestim ca autori. Care este, la fel, partea de stil, de talent, de pasiune și filtru la fel de subiectiv atunci când, cu toată obiectivitatea, scriem articole. Am găsit o parte din răspunsuri în volumele de reportaje scrise de celebri jurnaliști, de jurnaliști care prin talentul lor au demonstrat că un jurnalist poate deveni uneori un foarte bun scriitor: mă gândesc aici la un Albert Londres, un Ryszard Kapuściński, o Liliana Nicolae sau Marius Chivu, Iuliana Alexa. Pentru mine, cărțile lor sunt cel mai bun model atât de jurnalism cât și de narațiune, reportaje și portrete care rămân pentru mine exemple pe care le citez mereu atunci când drumurile mă aduc în fața unui studenți sau elevi de liceu care visează să fie într-o zi jurnaliști. Celor care le spun că oricât de bine ar mânui toate instrumentele obligatorii pentru scrierea unui articol bun, fără un dram de talent și de pasiune nu vor fi niciodată buni jurnaliști. Ca o paranteză, am remarcat adeseori, atât în presa occidentală cât și românească faptul că cele mai bune articole (de orice gen) apar în presa sportivă: Gazeta Sporturilor (Tolontan), L’Equipe… E oare deoarece jurnaliștii sportivi au în mod obligatoriu în ADN-ul lor acel dram de pasiune pentru sport care face ca și scrisul să fie diferit…?

Opusul este la fel de valabil, un bun scriitor este uneori cel mai bun cronicar al vremurilor pe care le-a trăit, scris și împărtășit cu publicul, cu cititorii săi. Iar partea de biografie este doar acel sine qua non necesar ca ingredient în obținerea, voită sau nu, a unui bun roman. A acelui roman scris pentru ca „să trăiască pentru totdeauna”. „Vivre pour toujours”, aceasta este de fapt fraza exactă, cea rostită simplu și direct de Dov Hoenig, autorul romanului „Rue du Triomphe”, editura Robert Laffont. Contextul este cel dat de seratele literare demarate în septembrie anul acesta de Institutul Cultural Român din Paris, Le Club, serate care își doresc să reînvie vechile saloane literare franceze: autori care se întâlnesc, care citesc cu voce tare din ultimele lor apariții, care discută cu publicul, dau autografe, decortică meandrele scriiturii lor. Seara de ieri, 25 octombrie, s-a numit simplu „Persistența memoriei”, iar Laura T. Ilea și Dov Hoenig, prezenți la Paris pentru romanele apărute la editurile Harmattan, „les femmes occidentales n’ont pas d’honneur”, și Robert Laffont, „Rue du Triomphe”, au fost invitații acestei a 2-a ediții.

43658075_598354177249322_3709172415826231296_n

Dov Hoenig, cel cunoscut mai ales ca monteur al filmelor lui Michael Mann (Fugitivul, Ultimul Mohican), a lansat în acest septembrie în Franța primul său roman, o frescă a unei epoci de mult dispărute, dar niciodată uitate: momentul 1930-1940, România acelor vremuri, viața și moartea evreilor din România acelor vremuri, copilăria și adolescența unui evreu care visa să schimbe lumea, să devină fiind (apud Radu Mihăileanu, cu foarte sugestivul său film „Va, vis et deviens”). La 86 de ani, întrebat despre rolul biografiei în peripețiile lui Bernard în București, în povestea familiei sale, a rostit un adevăr literar extrem de simplu: „am scris acest roman pentru ca părinții mei să trăiască pentru totdeauna”. Nu este oare, atunci, acesta, singurul răspuns posibil la întrebarea „de ce scriem?” Nu scriem oare cărți pentru a trăi? A trăi pentru totdeauna și a nu ne opri din mers, din căutare? Pentru că a ne opri, a ne întoarce, înseamnă a păți ceea ce a pățit eroul din „Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte”: a provoca timpul să – și continue fatal, inexorabil, lucrarea.

La antipozi, Laura T.Ilea, cunoscută în România mai ales pentru primul ei roman în limba română, apărut la editura Humanitas, „Cartografia lumii de dincolo”. Un roman, spune ea, despre lupta împotriva morții, despre lupta viscerală a celor care emigrează, a diasporei, pentru a continua, pentru a descoperi ne-limitele noii lor patrii, pentru a nu se opri din căutare și explorare, din lupta cu viața, aș adăuga, niciodată. O carte despre dorul de casă, dar și despre dorul din noi, acel dor care face ca unii din noi să plece de acasă, și alții să nu poată pleca niciodată de nicăieri: nici de acasă, nici din ei, nici din convenții, compromisuri sau destine desenate de alții.

S-au dat multe definiții aseară. Am înțeles, din cruzimea scriiturii Laurei T. Ilea, că între Heideger și povestea lui Petre Ispirescu este doar un pas, și că cea mai bună definiție a emigrantului, a diasporei, este „om care nu-și acceptă resemnat destinul”. Care caută permanent. Care trăiește fiecare zi nu doar ca și cum ar fi ultima, ci și ca și cum ar fi prima.

Am iubit, la Dov Hoenig, iertarea și înțelegerea, duioșia cu care a decis să nu lase să moară epoci și străzi, oameni și limbi care nu i-au fost mereu aproape. Între el și Laura, între Anglia primului și Canada celei de a doua, între lumile din care vin și lumile în care nu se stabilesc niciodată pentru totdeauna, doar un cuvânt, nerostit, dar plutind în aer ca o sentință: serendipity. Suntem cu adevărat suma oamenilor pe care îi întâlnim, a cărților pe care le citim… a viselor pe care ni le permitem, a clipelor pe care știm sau nu să le trăim. Poate că suma e prea cuprinzător: esența.

În deschiderea romanului lui Hoenig, un citat din Ana de Noailles: „această eternă dorință omenească: de a pleca!” Și un început de roman desăvârșit, esența și motivul plecării, în sine: „Astăzi, casa copilăriei mele nu mai există”.

În deschiderea „Cartografiei…”, o dedicație: „pentru tata, omul vechiului continent, care a iubit lumea nouă”. Și un început de roman care spune tot: „În acea zi de început de toamnă, Armand Carpentier și-a dat seama că lucrurile trenează de prea multă vreme”.

Nu cred în coincidențe, dar cred în întâlniri și întâmplări fericite. La diferențe de vârstă evidente, la mii de kilometri unul de altul, necunoscându-se, Hoenig și Ilea au găsit motivul și evidența, logic și matematic: când nimic nu mai există, când totul e doar obișnuință și complezență, singura alegere este drumul. Drumul care se face mergând

Pe Iulia o găsiți toată aici.

Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂

Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.



Citiţi şi

30 and counting

Prețul lui Fery

Intimitatea din spațiile mici

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
569 views

Your tuppence

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro