Nu-i dau numele

Daniela Toader

9 July 2015

daniela toaderProbabil că mi s-a părut mie doar din cauza percepţiei mele eronate datorită lipsei de somn. Dormisem cu geamul deschis şi cu zumzetele petrecăreţilor la ureche. Erau al naibii de mulţi petrecăreţi în cartierul acela boem. Nu exista climă, ventilatorul funcţiona în foc continuu şi eu mă roteam în aşternutul acela albastru ca o clătită în tigaie. Pardon. Ca sute de clătite în sute de tigăi. Când pe o parte, când pe cealaltă. Şi tot aşa de zeci de zeci de mii de ori. Înjurând printre dinţi cheful de viaţă al unora şi sticlele sparte în timpanul meu drept, al altora. Erau multe sticle sparte acolo jos, cinci etaje mai jos. Cinci etaje cu treptele cât o scară. Le urcam gâfâind de patru ori pe zi jurând să nu mai fac. Eu eram melcul, toţi ceilalţi depăşiseră etapa. Îmi bubuia inima în piept şi-mi scârţâiau genunchii, de-aia făceam pe melcul. Că-n general nu-mi plac melcii.

Probabil că mi se păruse doar că rămăsesem prizonieri forţaţi ai fotoliiilor acelora de avion cu genunchii la gură timp de o oră şi jumătate privind pe hublou cum un tip transpirat şi supărat pe viaţă scotea valizele una câte una şi le trântea de mamă. Îl priveam pe tipul acela şi mulţumeam Cerului că n-aveam bageje. Îl priveam pe tipul acela şi-l compătimeam. Da, sincer îl compătimeam. Era o victima în plus a sistemului.

Unul s-a trezit că are ceva urgent de făcut, foarte urgent, de făcut în ultimul moment încât a considerat necesar să nu se mai prezinte la îmbarcare. Şi cum sistemul spunea că, datorită normelor de securitate în vigoare, bagajele fără stăpân nu pot fi acceptate, ne trezisem victime peste noapte, eu, omul transpirat şi sictirit şi încă vreo două sute ca noi. Victimizam, compătimeam la greu şi numărăm bagajele acelea scoase unul câte unul şi trântite în silă în căruciorul cu multe vagoane. Un sfert de oră, două sferturi, prea multe sferturi de oră. La al cincilea sfert, cineva a făcut un anunţ într-o limbă ciudată – aş fi vrut să cred că-i o engleză stricată de căldură sau măcar o spaniolă pronunţată printre dinţi, dar nu era nici una, nici alta. Era un amestec ciudat din ambele, câte foarte puţin din ambele. N-am înţeles nimic din anunţul acela ciudat, mi se lipise burta de spate şi limba de cerul gurii şi, din această cauză, doar din această cauza, mi-am imaginat naivă că acel cineva voia să ne ridice moralul înainte de a ridica avionul. De la sol. N-a fost decât un scenariu prost,  imaginat ca multe alte scenarii de ale mele, căci avionul nu s-a ridicat de la sol decât pe la sfârşitul celui de-al şaptea sfert, într-un zdrăngănit ciudat de fiare şi motoare prea unse.  Sau prea puţin unse.

avion

M-am bucurat teribil când ne-am ridicat chit că-mi pierdusem jumătate de inima între motorul din stânga şi cel din dreapta. Mi se păruse – ce ciudat e să ţi se pară în sensul în care mi se păruse mie în cele mai contraindicate locuri – deci mi se păruse că de la atâta zdrăngăneală se opriseră ambele motoare , îmi povestise un coleg o întâmplare adevărată legată de zumzetul lipsă şi-mi lăsasem jumătate din inima să cadă pe-o parte, să se scurgă prin călcâie şi să mă facă să uit şi de foame, şi de sete, şi de orele acelea pierdute ţintuită cu forţa pe scanul acela cu genunchii la gură şi ochii pe tricoul din ce în ce mai transpirat al omului aceluia sictirit. Căscasem ochii mari şi urechile mari de tot şi îndrăznisem să întreb în şoaptă dacă mi se păruse doar mie că se opriseră motoarele, c-o fi fost poate din cauza lipsei de somn sau poate a percepţiei mele eronate dictată de burta lipită de spate sau de limba agăţată ca o buruiană vlăguită de cerul gurii. Mi se răspunsese destul de ciudat, un fel de “ţi se pare” urmat de “e un zgomot ciudat, dar e altceva”. Strânsesem din ochi şi-mi lipisem urechile cu scotch. Să nu mai văd. Să nu-mi mai imaginez. Să nu mai nimic.

La un moment dat, printr-al nouălea sfert, am deschis ochii şi-am auzit zumzet de tăvi şi ceva miros de ceva – nu ştiu exact ce şi de ce, căci meniul agăţat de scaunul din faţă nu indica decât “încălzit la cerere” şi până una alta nimeni nu ceruse nimeni. Căci n-avea ce. Cele două stewardese păreau să descopere meseria de stewardesă în acel moment precis între două “palavre” şi câteva zâmbete de complezenţă. Când le întreba cineva ceva, li se lăţea faţa la cerere şi apăreau nişte dinţi mari şi albi şi bine întreţinuţi şi apoi gata, redeveneau melci şi-şi vedeau de meseria lor.

Printr-al zecelea sfert n-am mai putut, îmi era gura seacă şi limba cui şi bucata de inima lipsă mă făcea să mă simt ciudat. Vedeam melci peste tot şi în jur începuse să miroasă ciudat. Am apăsat pe buton şi am cerut un pahar de apă, au apărut dinţii aceia frumoşi şi zâmbetul larg de complezenţă şi într-un târziu, paharul cu apă. Apoi m-am întrebat de unde mirosul acela ciudat, s-o fi stricat WC-ul? Se mai întâmplase deja să se strice veceurile, de ce ar fi atât de ciudat să se strice veceurile?

Două minute mai târziu am aflat că nu se stricaseră veceurile. Aflasem asta de la perechea din faţa mea. Un el şi un ea la şaizeci de ani plecaţi probabil într-o a doua lună de miere. Amândoi bronzaţi frumos şi amândoi cu părul alb şi cu ochelari de soare negri. Ea stătea la geam fix în faţa mea şi tot ea descoperise un sac de vomă deja folosit – deci plin ochi. De-acolo venea mirosul, fix de acolo. Fix în momentul în care cele două perechi de dinţi albi şi zâmbet la comandă ne întrebau într-o limba la fel de amestecată ca cea a pilotului ce dorim să servim. Eu îmi doream prea tare ca să mă las răpusă de evenimente, am dat clima la maxim şi m-am imaginat altundeva. E bine să te imaginezi altundeva. Îţi înşeli creierul cu imagini, forme, mirosuri, gânduri, senzaţii culese toate din tolba de senzaţii, gânduri, imagini, forme şi laşi natura să-şi facă de cap. Şi funcţionează, vă garantez că funcţionează.

Adică uiţi pur şi simplu de tot, de toate şi înfuleci mini-sandwich-ul ăla cu şerveţel cu tot ignorând preţul exagerat de mare, genunchii la gură, zgomotul ciudat al motoarelor, perechea din faţă, mirosul şi imaginea sacului cu vomă transferat dintr-o mâna în altă fix prin faţa ta. Cu miros cu tot. Uiţi pur şi simplu de toate şi trăieşti senzaţia brânzei lipită de cerul gurii imposibil de dezlipit într-un fel manierat. Uiţi pur şi simplu de toate şi-ţi umpli paharul de plastic cu sucul acela de mere un pic prea dulce şi încerci să-ţi dezlipeşti brânza delicat încercând la fel de delicat să ascunzi zgomotul desprinderii printr-un fel de horcăit-întrebare scursă printre dinţi “mai e mult până ajungem?” Pentru că nu mi s-a putut da un răspuns clar şi precis – cine naiba să mânuiască acolo sus cititul în stele şi-n dinții perfect aliniați ai zâmbetului de complezenţă din faţă? – am privit sictirită pe geam şi am observat că zburăm un pic prea jos, acolo între cele două straturi de nori, ştiţi voi care, stratul de sus şi statul de jos, acolo unde-s curenţii mai năbădăioşi şi turbulenţele mai mari.

Am întrebat aşa, retoric, de ce naiba zburăm atât de jos şi mi s-a explicat că aşa-i la low-costuri pe distanţe mici, dar pe mine nu m-a satisfăcut răspunsul, mai zburasem doar cu low costuri pe distanţe mici la înălţimi mult mai mari. Într-al “n-șpelea” sfert” ni s-a anunţat ceva în limba aceea ciudată, am privit pe geam şi-am văzut ceva case, pomi, străzi sia să am înţeles că coboram, că ne apropiem de sol şi atunci mi-am imaginat scenariul acela optimist al unei aterizări normale, nu tu vânt, nu tu ceaţă, nu tu nori. Şi aşa a şi fost. Normal de tot. Doar cu o mică frână la capătul pistei că altfel ratam curba. Cam asta a fost. Prima şi ultima dată cu compania în cauză. Nu-i dau numele pentru că sigur, foarte sigur că mi s-a părut mie. Doar din cauza percepţiei mele eronate datorită lipsei de somn.

Dormisem cu geamul deschis şi cu zumzetele petrecăreţilor la ureche. Erau al naibii de mulţi petrecăreţi în cartierul acela boem. Nu exista climă, ventilatorul funcţiona în foc continuu şi eu mă roteam în aşternutul acela albastru ca o clătită în tigaie. Pardon. Ca sute de clătite în sute de tigăi. Când pe o parte, când pe cealaltă. Şi tot aşa de zeci de zeci de mii de ori. Înjurând printre dinţi cheful de viaţă al unora şi sticlele sparte în timpanul meu drept al altora. Erau multe sticle sparte acolo jos, cinci etaje mai jos. Cinci etaje cu treptele cât o scară. Le urcam gâfâind de patru ori pe zi jurând să nu mai fac. Eu eram melcul, toţi ceilalţi depăşiseră etapa. Îmi bubuia inima în piept şi-mi scârţâiau genunchii, de-aia făceam pe melcul. Că-n general nu-mi plac melcii.

Pe Daniela o găsiți și aici.



Citiţi şi

Must-have de vară

Iubirile nesfârşite se aşază doar în vieţi limpezite

Clandestin

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
1,246 views

Your tuppence

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro