O încolțise până ajunsese cu spatele la perete și nu mai avea unde să se retragă. Mai devreme reușise să îi fure un sărut în colțul buzelor, iar acum, mâna lui cobora dinspre umăr către sânul stâng.
– Nu. Nu pot să fac asta! Nu mi se pare ok.
– De ce?
– Pentru că ești însurat!
Râse amuzat de naivitatea și seriozitatea ei:
– Ești atât de copil! Avem un mariaj… deschis.
– Asta spui tu. Poate să fie sau nu așa. Pentru mine nu contează. Eu nu pot face asta. Nu mă pot insera între voi.
– Pe mine nu mă deranjează. Pe ea, nici atât. Pe tine de ce te-ar deranja?
Reuși să îi dea mâna la o parte în momentul în care tocmai se apropia de ei amfitrioana casei, secondată de un bărbat.
– Mihnea, Cati, vi-l prezint pe Remus! Este singurul cavaler neînsoțit și necăsătorit.
– Ei, nu chiar singurul, spuse Remus, tușind ușor fâstâcit.
– Singurul din seara asta, mai adăugă oarecum conspirativ gazda, după care se retrase.
Mihnea dădu mâna cu el, vădit deranjat de intruziune, după care se scuză și se făcu nevăzut printre ceilalți invitați. Intervenția îi dăduse planurile peste cap și oricum începuse să-și piardă răbdarea și să fie agasat de reținerile tipei, așa că plecase în căutarea altei prăzi, ceva mai ușoare.
Până să se dezmeticească, aproape cu lacrimi în ochi, Cati rămăsese singură cu Remus. Nu știa ce să-i spună acestui necunoscut, însă îi era recunoscătoare. Stăteau stingheri acolo, în colțul acela, retrași de ceilalți invitați. Cati se hotărî să profite de ocazie și se pregătea să se facă nevăzută. Dar cum s-o facă fără a fi nepoliticoasă, atât față de gazdă, cât și față de Remus? Se uita când în stânga, când în dreapta, ca un cățel hăituit și încolțit, disperat, temându-se să nu apară din nou Mihnea.
– Să te scot de aici?, o întrebă Remus, de parcă ar fi înțeles ce se petrece cu ea.
– Da, aș vrea să plec.
– Te conduc.
Nu-l putea refuza. Îl lăsă să o ia înainte, strecurându-se în urma lui, sperând să nu-i observe nimeni. Abia după ce închiseră ușa în urma lor răsuflă ușurată.
– Să chem un taxi?
– Nu. Locuiesc destul de aproape. Am să merg pe jos.
– Te conduc.
– Nu e nevoie, îi spuse precipitată.
– Este totuși târziu. Nu te pot lăsa singură pe străzi la ora asta.
Dacă am căzut din lac în puț?, se întrebă speriată încă. Dacă nu o să mai poată scăpa de el. Sau, cine știe, poate totul fusese o înscenare, un preambul, o conspirație ca să i-l bage pe gât pe Remus.
Încercând să o liniștească:
– Nu-ți face griji. Te conduc doar până la intrare. Să fiu sigur că ai ajuns cu bine acasă.
Încerca să-i spună în felul acesta să nu-și facă griji, că nu se așteaptă să-l invite la ea. Pur și simplu se simțea obligat să o ducă până acasă. Chiar dacă nu i-ar fi observat nimeni plecând împreună, ultima oară fusese văzută împreună cu el, iar dacă Doamne ferește i s-ar fi întâmplat ceva pe drum, el ar fi fost cel tras la răspundere.
O luă înaintea lui, dorindu-și să ajungă cât mai repede acasă, să se bage în pat și să uite de întreaga seară și de faptul că acceptase acea invitație. Porni în urma ei, secondând-o cu o jumătate de pas în urmă-i, tăcut, cu mâinile adâncite în buzunarele raglanului, încercând să înțeleagă de ce se poartă atât de ciudat.
După doar câțiva pași, cu nervii întinși la maxim, se opri în loc, se întoarse spre el și-l întrebă brusc:
– Ești însurat?
Luat prin surprindere, gata gata să dea peste ea, o privi contrariat pentru câteva secunde, după care-i răspunse:
– Nu. Nu mai sunt.
– De când? De acum zece minute?, îl interogă ea arțăgoasă, transformând defensiva în atac.
Remus oftă profund, se întristă brusc și spuse:
– De acum doi ani, de când Ada a murit într-un accident de mașină.
Cati înlemni. Gafase iremediabil. Cum putuse să fie atât de neghioabă și nedelicată? Simți cum o podidesc din nou lacrimile, din cu totul alt motiv de data asta.
– Te rog să mă ierți, îi spuse, încercând să-i caute privirea. Nu știu ce mi-a venit. Până să apari s-a petrecut ceva și… toată seara asta a fost… cel puțin ciudată.
O privea fără să spună nimic. Abia acum, după ce îi răspunse la întrebarea atât de brutală, realizase cu adevărat că de doi ani, de când o pierduse pe Ada, se retrăsese într-o carapace în care nu permisese nimănui să pătrundă. Trăise închistat într-un trecut în care fusese fericit, ignorând cu desăvârșire prezentul și viitorul. Iar acum apăruse această tânără care, aparent fără niciun motiv, îl readusese la realitate. În spatele ei, mult deasupra, se ridica turnul bisericii pe al cărei ceas observă minutarul pregătit să indice ora exactă. Era miezul nopții. Un nou început, se întrebă? Al doisprezecelea ceas? Făcu un pas înspre ea, anulând spațiul dintre ei, o îmbrățișă și o sărută tandru, dar apăsat, ca și cum ar fi vrut să pecetluiască trecutul căruia de-acum se simțea pregătit să îi pună capăt. Odată cu acel sărut începu să simtă cum revine din nou la viață, printre cei vii.
Guest post by Anna Marinescu
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Fata de zăpadă (poveste de dragoste cu final fericit)
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
