I-am admirat mereu pe oamenii care se mișcă foarte ușor între mai multe limbi. De exemplu, copiii. Când am emigrat în State, pe la începutul anilor ’80, aveam 11 ani, nu știam decât două-trei cuvinte în engleză și îi priveam cu uimire și un strop de invidie pe micuții care vorbeau fluent cu părinții lor. Îmi doream să fi învățat și eu engleza de la vârsta lor! Stâlceam cu oarecare încredere puținele cuvinte englezești, dat fiind că le auzisem rostite în foarte popularul serial Dallas la care mă uitam în România.
De-a lungul următorilor câțiva ani, am aflat că cea mai rapidă cale să înveți o limbă, alta decât aceea de a te fi născut în cultura care o vorbeşte, era „scufundarea“. Nu este nici pe departe și cea mai ușoară. De fapt, e plină de traume emoționale care însoțesc orice adaptare bruscă și forțată la un mediu cultural radical nou. Dar este într-adevăr cea mai rapidă.
Cum în România fusesem o elevă numai de 10, când am ajuns în SUA, n-am vrut să rămân în urma altora. Era dificil totuși să te “scufunzi” cu totul, măcar lingvistic, în cultura americană, atâta vreme cât acasă ambii părinți vorbeau limba maternă. Și totuși a trebuit să învăț rapid engleza, altfel riscam să iau note proaste și să uit visul american de a merge la o universitate bună.
Dar s-a întâmplat ca, în cursul unui singur semestru, adică 3-4 luni, să devin fluentă în engleză chiar dacă nu prea eram talentată la limbi. Și uite-așa, fără s-o fac conștient, am descoperit a doua cea mai ușoară cale de a învăța o limbă – uitând-o aproape de tot pe cea maternă. Altfel spus, luând-o de la capăt, aproape de tabula rasa, precum fac copiii mici.
Mă credeți sau nu, să uiți o limbă e mai ușor decât să înveți una nouă. Să distrugi e totdeauna mai ușor decât să creezi. Sigur că nu uiți fiecare cuvânt, fiecare structură gramaticală deodată. Îți uiți limba maternă puțin câte puțin, până când tot ce știai este rupt și zdrențuit. Micile goluri din memoria lingvistică seamănă cu piesele unui puzzle care nu va mai fi întreg niciodată. Cu cât o folosești mai puțin, din activă, cunoașterea limbii devine una pasivă. Încă citesc și înțeleg româna aproape perfect, doar că n-o mai vorbesc și scriu la fel.
Se spune că învățarea unei limbi cere practică, ceea ce este foarte adevărat. Dacă nu exersezi toate aspectele unei limbi – înțelegerea, vorbirea și cititul -, ajungi la același puzzle incomplet. Te străduiești să găsești cuvintele potrivite, devii conștient de gramatică, te stânjenește precaritatea vocabularului. Sigur că asta nu-i o problemă atunci când vorbești cu rudele sau prietenii. De exemplu, mă înțeleg foarte bine cu părinții mei, care sunt atât de obișnuiți cu româna mea stricată încât nu mai dau nicio atenție greșelilor. Prietenii apropiați s-au obișnuit și ei cu felul în care vorbesc. Cu toți ceilalți vorbesc în engleză. Familia mea este americană.
L-am cunoscut pe soțul meu la un curs de filosofie în timp ce eram studenți la Universitatea Princeton. Când mi-am dat seama că numele de familie – Troyka -, era slav, de origine cehă, am intrat în vorbă cu el gândindu-mă că am găsit pe cineva mai apropiat de moștenirea mea este-europeană. Lipsa mea de talent la limbi mi-a jucat o festă și atunci: s-a dovedit că, spre deosebire de mine, nu era un imigrant venit de puțină vreme. El și părinții lui se născuseră în SUA și accentul lui era din Sud și nu slav. Eu aș fi recunoscut doar accentul lui J.R. Ewing…
Cred că vorbitul românește a devenit o problemă doar atunci când primul meu roman, Velvet Totalitarianism, a fost lansat în România, sub titlul Între două lumi (Editura Curtea Veche, 2011). Limba rudimentară, stricată, vorbită de cineva care a părăsit țara la vârsta de 11 ani, este perfect normală și acceptată, dar nu poate fi limba pe care un autor și critic de artă o folosește pentru a da interviuri.
Puțini scriitori au norocul lui Nabokov de-a învăța cu uimitoare ușurință o limbă străină. Rus fiind, a scris și în franceză, fără să uite vreodată limba maternă. De aceea îl consider cel mai bun autor “american” al secolului XX. Să fii în stare să stăpânești atâtea limbi – un adevărat poliglot – cred că trebuie să ai urechea unui muzician, memoria unui actor și talentul unui scriitor. Dacă nu ai aceste trei calități faci ceea ce am făcut și eu, și mulți alți scriitori imigranți: îți concentrezi toate talentele lingvistice în cea mai bună limbă. În cea mai bună, nu în cea preferată. Preferata mea este româna; a doua este franceza (limba în care am studiat literatura și filosofia) și cea de-a treia este italiana, pentru că e cea mai apropiată de română și atât de melodioasă.
Dar de scris pot scrie doar în engleză. Și prin “scris” înțeleg să simți limba, să ți-o imaginezi, s-o visezi. Prin “scris” înțeleg că limba a devenit structura creierului tău, a imaginației și a memoriei tale. Și aceasă limbă, pentru mine, este engleza. Din punctul acesta de vedere am reușit să devin americancă așa cum mi-am dorit atunci când am venit aici la 11 ani. Și totuși sunt o român-amiricancă. Un hibrid cultural. Emigrând în State la vârsta tranziției spre adolescență, aș fi putut uita multe din skills lingvistice, dar nu și formația culturală ori trecutul meu în România. Presupun că romanele mele și toate cronicile de artă, literatură, film, reflectă această formație culturală hibridă: lingvistic, sunt în cea mai mare parte americancă, dar, cultural, în cea mai mare parte, româncă. Și am ajuns să accept și să îndrăgesc acest amestec, această dualitate lipsită de contradicție. Oricând pot, scriu în limba pe care o stăpânesc cel mai bine, și care este engleza, despre cultura mea favorită, care este cea românească.
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
