Acest site foloseste Cookie-uri, conform noului Regulament de Protectie a Datelor (GDPR), pentru a va asigura cea mai buna experienta online. In esenta, Cookie-urile ne ajuta sa imbunatatim continutul de pe site, oferindu-va dvs., cititorul, o experianta online personalizata si mult mai rapida. Ele sunt folosite doar de site-ul nostru si partenerii nostri de incredere. Click AICI pentru detalii despre politica de Cookie-uri.
Acest site foloseste Cookie-uri, conform noului Regulament de Protectie a Datelor (GDPR), pentru a va asigura cea mai buna experienta online. In esenta, Cookie-urile ne ajuta sa imbunatatim continutul de pe site, oferindu-va dvs., cititorul, o experianta online personalizata si mult mai rapida. Ele sunt folosite doar de site-ul nostru si partenerii nostri de incredere. Click AICI pentru detalii despre politica de Cookie-uri. Sunt de acord cu politica de cookie

O lecție eșuată, dar de succes

13 September 2019

Angela StamatieSunt câteva întrebări care tot apar în viața oricărui om, precum: “Ce ai mâncat azi?”, care se transformă uneori la maturitate în “Ce mâncăm azi?”; “Ce vrei să te faci când vei fi mare?”; “Te căsătorești cu mine?”; “Duci tu gunoiul?”

Fiecare întrebare produce, în felul ei și în diverse stadii ale vieții, o presiune.

A doua întrebare, cea cu meseria, mi-a fost pusă deseori în copilărie. Inițial, nu am avut un răspuns, dar parcă toată lumea avea unul și a trebuit să găsesc și eu repede ceva. Așa că, ba ziceam că vreau să devin Mădălina Manole, ba scriitoare. Cel mai mult îmi plăcea, de fapt, să citesc, dar mi s-a spus că să fii cititoare nu este o meserie adevărată. Păcat! E nedrept că nu îi alocăm literaturii meritul pe care îl are pentru că (unora dintre noi) ne formează caracterul.

Cumva, în cariera mea de elev am avut foarte mulți profesori nedrepți, incompetenți, făuritori de complexe și frustrări, care au contrastat cu trei dintre ei foarte buni. Prin facultate, m-am trezit spunându-mi în gând în timpul unui curs: “Când o să fiu eu profesoară, nu o să le fac niciodată asta studenților mei”. La scurt timp, m-a rugat o prietenă să îi țin locul la o meditație. Am avut norocul de un elev atât de bun, că mi-a confirmat că asta aveam să fac toată viața: să predau și să iubesc copiii. Așadar, mi-a luat vreo douăzeci de ani și ceva, dar am găsit răspunsul cert la cea de-a doua întrebare.

o lecție, femeie, povară

Nu mi-am pus niciodată însă întrebarea dacă să devin doctor care nu salvează vieți, deși este o etapă aproape firească în cariera de profesor.

Așa că m-am înhăitat repede. Am ignorat orice sfat care zicea ceva de genul “alege-ți coordonatorul ca și cum te-ai căsători cu el!”. Am ignorat acest sfat și când m-am căsătorit, darămite când am ales coordonatorul. Aveam o idee despre ce voiam să cercetez, am propus și gata, în doi timpi și trei mișcări eram înscrisă. Când le zici oamenilor că ești doctorand, ai parte de reacții foarte diferite: unii te compătimesc și îți urează răbdare, alții te respectă mai mult pentru zel și sacrificiul timpului tău dedicat științei, alții încep să se miorlăie că trece timpul, iar tu, în loc să faci copii, nu mai termini cu școala, cu învățatul de chestii inutile. A ajuns să îmi displacă oricare dintre cele trei reacții.

În primii doi ani, am avut o viață de doctorand acceptabilă. Citeam mult, mă entuziasmam la fiecare descoperire cât de mică, îmi colcăiau în căpșor idei noi.

Mi se corecta și modifica fiecare virguliță (mai ales din bibliografie), dar entuziasmul meu și încrederea în competența coordonatorului erau prea intense, cât să mă îngrijorez vreun pic.

Am început să trăiesc o altă etapă: să mă învinovățesc. Începând cu al doilea an, când aveam de prezentat două articole, am trăit momente ridicole: absența totală a susținerii din partea coordonatorului și jigniri spuse cu un vocabular neologic, de față cu ceilalți membri, debutul unor țipete nelalocul lor și acuzații asupra mea. Am fost chiar certată fiindcă am acceptat să lucrez la universitate, să predau un curs care îmi procura corpus pentru teză, am fost certată că mi s-au recomandat cărți de către alt profesor. Am fost certată pentru virgulele din bibliografie, pentru alegerile bibliografice (virgulele și bibliografia vor fi laitmotivul destăinuirii mele). Am fost chiar certată și s-a țipat la mine de față cu ceilalți colegi de serviciu. Odată, am avut parte și de un dialog suprarealist:

“- Textul de la capitolul X este bun și potrivit, dar nu ai scris sursa. Cum poți să fii atât de ignorantă?! Mă spetesc aici să îți citesc ție nopțile…

– Nu am scris sursa pentru că eu sunt sursa.

– A…eh, da, dar tu chiar crezi că ai descoperit America?!”

Aproape că m-am amuzat, ceva bun putea fi foarte ușor rău, iar “descoperirea Americii” în epoca noastră nici nu este considerată o realizare, dimpotrivă.

Însă eu, ca un om ciudat, dornic parcă de chin, mă învinovățeam pe mine. Că nu sunt suficient de bună. Că nu mă ridic la expectanțele stimabilului. Că, deși sunt o profesoară bună, sunt o studentă proastă. Toate mi le aduceam mie ca vină. Poate chiar nu sunt făcută pentru o astfel de cercetare. Toate învinuirile și gândurile urâte despre mine le-am cărat ca pe o corvoadă dătătoare de coșmaruri vreme de 8 ani. O-p-t ani din viața mea mi-am auzit jigniri, mi s-a subestimat munca, mi s-au adresat cuvinte dure, de parcă eram într-o relație amoroasă toxică. “Paradoxal”, am avut parte și de o relație amoroasă toxică simultan (vreo 4 ani). Însă an de an, mă străduiam să fiu mai bună, să îi mulțumesc pe toți.  Speram să termin și mă întrebam de ce tot dau eu peste oameni care îmi fac rău, de ce le fertilizez eu răutatea oamenilor care își pot folosi autoritatea de orice fel asupra mea.

În toți acești opt ani, am făcut o mulțime de lucruri: am divorțat, am făcut terapie, am cutreierat jumătate de lume, am pornit la un nou drum cu un om bun, am mai făcut un master în străinătate, am învățat germană, am publicat o carte despre abuzul emoțional, am predat în trei țări, am alergat maratoane numai cu gândul la virgule. Cu toate acestea, nu îmi era evidentă soluția. Excelam în a fi insuficient de bună. Mi se părea că merit pe deplin un premiu pentru “cel mai prost doctorand”. Acceptam în continuare să mă chinuiesc nopți întregi, să mă car în avioane, trenuri, autobuze, spre școală, cu cărți, să modific virgulele din nou, să reordonez aceeași bibliografie, să scriu sub-capitole pe care nu mi le doream, să aduc teza la o formă în care eu nu mă mai regăseam și care, până la urmă, nu era apreciată oricum. Dimpotrivă. Acceptam să fiu jignită, să cred în jignirile aduse, să îmi pierd entuziasmul de a cerceta și de a scotoci într-un domeniu care mă interesa și chiar mă pasionase alte dăți, să mă îndârjesc și să îmi apreciez studenții mai mult, să mă port cu ei exact cum eu nu aveam parte.

Acceptam să fac orice fel de compromisuri de la știință până la demnitate. Nu mai conta că modificasem totul fără voia mea în conținutul tezei, nu mai conta că mi se țipau cu resturi de salivă cuvinte pe care nu le merită nici măcar un șofer incapabil să parcheze, țipete și jigniri în clădiri atinse de Rosetti, Kogălniceanu și alți oameni, acum statui. Cu toate acestea, nu mai conta nimic, voiam doar să termin. Am avut chiar pre-susținerea într-o bună zi (parcursesem doi dintre cei patru pași finali). “Începea să se termine”, credeam eu. Însă, acolo, la pre-susținere am trăit cele mai ridicole și umilitoare momente (iar un om abuzat ca mine are standarde foarte joase în ceea ce privește umilința). Însă voiam să termin, nu-i aşa?

Cred că am o obsesie dusă spre nebunie, vreau să termin orice încep: o carte, un film, mâncarea din farfurie, un mariaj defectuos etc.

De aceea, poate îmi doream atât de mult să termin acest vis urât numit “doctorat”. De aceea, mă aflam în sala aceea plină de țipete la pre-susținere. Însă, de data aceasta, mă uitam doar spre ușă. De data aceasta, aveam un déjà-vu, știam că nu era sănătos pentru mine, pentru nimeni. Știam că nu era drept ce mi se întâmpla, era chiar și neadevărat uneori, și mă uitam spre ușă cu jind, ca un cățeluș neplimbat. Dar nu am avut curaj să plec. Am plecat doar privirea și am acceptat din nou ce mi se dădea. Am ieșit cu ochii înlăcrimați și i-am urmărit cu privirea mersul teatral și dezgustul față de mine. În noaptea aceea am visat o reconstituire a momentului, însă, în vis, îi opream mersul și îi spuneam cu tărie și aproape ură: “Știți, eu într-o bună zi voi deveni doctor din ăsta care nu salvează vieți, însă dumneavoastră nu veți deveni niciodată om!”.

Au urmat zile întregi de agonie, o lună, ca o perioadă în care știi că urmează o despărțire, în care știi că este bună pentru tine, dar doare, iar durerea nu poate fi ameliorată cu nicio ciocolată din lume.

Însă într-o zi am renunțat. După opt ani de tortură, exact pe ultima sută de metri, am renunțat. M-am dus cu zâmbetul pe buze la secretariat și mi-am semnat fuga, dar fără să mă consider o clipă lașă. Pentru că eu acum știu că sunt om. Pentru că am energie și curiozitate cât să fac două alte doctorate, însă doar împreună cu alți oameni. În ziua aceea, am plâns de fericire. Adevărată. Probabil aș fi fost mai puțin fericită dacă l-aș fi terminat. Am fost chiar să mă cântăresc, că mă simțeam cel mai ușurat om din lume. Pluteam. Râdeam din nimic. Eram aproape de atac de entuziasm.

Citiţi şi Şi am plecat

De-a lungul vieții, am avut câteva momente din acestea cruciale în care mi s-a luat sau mi s-a contestat totul. Am pierdut casă, prieteni, șosete, dreptul de a mă apăra, dreptul de a cerceta ce îmi doream, tigaia preferată, statute. Însă am descoperit că absolut nimeni, absolut niciodată, nu mă poate lua pe mine de lângă mine, nu îmi poate lua energia și curiozitatea. Oricât de contestate îmi vor fi valorile, eu m-am născut să le predau tinerilor și să îi încurajez, să găsim împreună la ce sunt ei buni, ce îi face să le sticlească ochii, fiindcă sclipirea din ochii lor este hrana mea.

După orice lecție grea, am învățat câte ceva. Problemele de sănătate m-au învățat ce important este sportul. Divorțul m-a învățat cât de cât să mă feresc de oamenii răi. Doctoratul m-a învățat că virgulele din bibliografie sunt baza. Glumesc, am învățat cât de importantă este susținerea elevului de către profesor. Nu uit niciodată când predau că am fost și eu elev, am fost și eu student. Nu uit niciodată că inteligența emoțională este o parte esențială în evoluția umană. Și am mai învățat că dincolo de ceea ce unii, din exterior, numesc eșec, tu poți vedea un drum sigur către succes, numai că tu trebuie să fii alături de tine. Mereu.

Pe Angela o găsiți și aici.

Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂

Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.

1 Views


Citiţi şi

Întâi au fost lacrimi de fericire

În 58 de țări, “bătaia părintească” te poate băga în închisoare

Cel mai mic număr de studenţi înscrişi la studii pentru licenţă din ultimii 20 de ani

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS

Your tuppence

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro