Acest site foloseste Cookie-uri, conform noului Regulament de Protectie a Datelor (GDPR), pentru a va asigura cea mai buna experienta online. In esenta, Cookie-urile ne ajuta sa imbunatatim continutul de pe site, oferindu-va dvs., cititorul, o experianta online personalizata si mult mai rapida. Ele sunt folosite doar de site-ul nostru si partenerii nostri de incredere. Click AICI pentru detalii despre politica de Cookie-uri.
Acest site foloseste Cookie-uri, conform noului Regulament de Protectie a Datelor (GDPR), pentru a va asigura cea mai buna experienta online. In esenta, Cookie-urile ne ajuta sa imbunatatim continutul de pe site, oferindu-va dvs., cititorul, o experianta online personalizata si mult mai rapida. Ele sunt folosite doar de site-ul nostru si partenerii nostri de incredere. Click AICI pentru detalii despre politica de Cookie-uri. Sunt de acord cu politica de cookie

Și am plecat

4 August 2019

Angela StamatieBagaje emoționale și un alt bagaj pentru șase luni în jurul lumii

Și am plecat. Ieri (n. red. 1 august). După câteva săptămâni haotice și pe repede-înainte în care ne-am despachetat viața din Diaspora, de români trăiți câțiva ani în afară și pe lângă, câteva săptămâni în care ne-am văzut cu prieteni și familie într-un ritm alert și oarecum organizat, cam cum se văd moaștele când vin în oraș, în care ne-am făcut analize și vaccinuri dureroase și usturător de scumpe și m-am ales cu un tratament pentru un ficat amețit de stilul de viață, care mă face să mă simt obosită după ce mănânc o înghețată.

Ne-am început călătoria din Vama Veche, probabil în căutare de rutină, de acasă. Mă rog, nu am făcut vaccinurile pentru Vamă, dar așa începe traseul. Vama Veche (acasă la doamna Mare) – Costinești (festival rock) – Bilbaò (unde vedem prieteni) – Madrid (unde revedem alți prieteni)-Bogotà-Cartagena-Chile-Noua Zeelandă (unde sunt alți prieteni)-Oceania etc.. Nu cred că avem mulți prieteni, sunt doar mulți plecați pretutindeni). Și ne-om duce și în alte locuri, unde o fi, că nu avem planuri, că vom vedea. Vom trăi o perioadă măsurată în bilete de avion, în bucăți de lume cutreierate. Tot ce știm sigur este că avem câteva zboruri și că, în mai bine de 6 luni, ne vom întoarce în România. Atât.

În România… acest acasă… am lăsat-o pe Mița, bicicleta mea, într-un garaj, mi-am lăsat adidașii magici de alergat la donat, cărțile copilăriei într-un magazin de caritate pentru copiii de la oncologie, am lăsat mass-media în tumult după un episod de doliu al neputinței, al nepotismului sistemului românesc și al unei guvernări corupte. Am lăsat proiecte abia începute pentru protecția mediului (nu voi fi, din păcate, pe 10 august alături de super eco-protestatarii mei preferați, în Piața Victoriei), am lăsat proiecte cu și despre românii din străinătate, un doctorat eșuat, multe idei și gânduri. Gânduri pe care le-am vârât într-un sertar lăuntric al minții pentru că nu am loc de ele.

Nu am decât un rucsac cu mine, un ghiozdan, de fapt: șapte schimburi, o trusă de creme anticăpușe și antirid, pastile de malarie, de diareea călătorului (îmi plac cuvintele astea două, mi-aș numi un roman așa), adidași de alergat pe munte, sandale de după alergat pe munte, botoșei de apă, un sac de dormit. O carte și câteva foi. Doar o carte. E intenționat în engleză, ca să o pot lăsa și pe ea pe undeva după ce o termin. Cam astea sunt lucrurile. Astea sunt doar lucruri.

Hainele sunt aproape aceleași pe care le port și în călătoriile mai scurte. Le cunosc, știu cât cântăresc, încap în spații mici, iar unele sunt călduroase când am nevoie sau confortabile când zbor 15 ore. Asta, să mă justific în fața prietenelor fashoniste mai îngrijorate care îmi trimit mesaje după ce îmi văd postările și spun “vai, tot fusta asta o purtai și acum doi ani, când erai în Cuba, nu se face.” Din nou, tot noi suntem cei care potențează această preocupare. Mie mi se pare o realizare că am ajuns să mă cunosc suficient de bine cât să îmi creez un confort dintr-un rucsac deseori ticsit cu cărți, altora li se pare o realizare că și-au ales drept idol pe Coco Chanel. Este o alegere. Pentru mine, contează mai mult povestea din călătorie, discuțiile cu localnicii, faptul că am supraviețuit după ce am înotat într-un lac.

Citiți și „Cum adică nu porţi rochie lungă? Cum adică nu vrei flori la nuntă? Cum adică nu vine o artistă să îţi schimbe faţa?”

Revenind la rucsacul meu plinuț, gândurile nu au mai încăput în el. Le-am lăsat alături de grijile celor din jur, că plec teleleu în loc să îmi fac o familie, că îmi las cariera de izbeliște, că am renunțat la o viață bună, cu serviciu, că ce o să se întâmple cu pensia mea (de parcă generației noastre i-a mai rămas acest lux), că nu mi-am luat mașină și credite, că fug de mine, că fug de ei. Mie, de fapt, puține lucruri mi se par mai curajoase decât să cutreieri șase luni cu jumătatea (doar noi) prin jungle, pe insule, prin orașe străine, minut de minut, reacție de reacție.

Făcându-mi bagajul printre gândurile mele și ale altora, mi-am dat seama că lucrurile pe care le deținem sunt doar lucruri, cărora doar noi și numai noi le dăm valoare, că ne pierdem printre ele, ne agățăm de ele și uităm de valorile interioare, de nevoile noastre adevărate, că ne ignorăm frică de necunoscut și frica-mamă (oricare ar fi ea, pentru fiecare dintre noi) și dăm atenție statutului social și statusului facebookian, că ne legăm de boarea de siguranță pe care ne-o dă societatea imediată și ajungem să credem că nu putem trăi fără ea, că nu suntem buni la altceva.
Cred că lipsesc doar un semestru dintr-un an școlar. Nici nu e prea mult și nici nu se cheamă că lipsesc. Probabil voi face prezență la viață mai intens decât am făcut yoga în tramvaiul 41 dimineața în drum spre serviciu.

Cred că mă voi lepăda de câteva frustrări, cred că voi căpăta altele, cred că acest episod mă va ajuta să mă readaptez în România. Din unele locuri mă voi întoarce cu amintiri, din altele cu îngrijorări pentru natură și natura umană sau doar cu un magnet de frigider. Nu știu, nu vreau să am așteptări prea multe. Poate doar sper să mă întorc cu povești și fără vreun stafilococ. Poate doar sper să vreau să mă mai întorc.

Evident că nu sunt tocmai liniștită. Am și eu îndoielile mele, am nevoie de o rutină pe care acum mi-o agăț de gimnastică și de puțin studiu regulat. De ea nu m-am putut lipsi. Mi-aș dori să fiu mai relaxată și să nu mă simt vinovată pentru această performanță. Mi-aș dori să nu mai am tendința să mă îngrop în treabă că să îmi justific existența.

Și mi-aș dori ca oamenii din jur să își dea seama că o viață fără călătorii este ca un adult fără hobby-uri, ca un bunic fără nepoți. Că suntem oameni printre oameni și plătim, plătim totul doar cu timp și, până la urmă, tot ce facem este să plecăm, iar cel mai greu bagaj pe care îl cărăm cu noi nu este ăla în care avem bocancii și trusa de baie, ci cel emoțional.

Pe Angela o găsiți și aici.

Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂

Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.



Citiţi şi

Acasă: un must-be, nu un must-have

A trăi între oameni e ca un fel de alba-neagra

Rolul de victimă nu mi se potriveşte

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS

Your tuppence

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro