Octavian Paler, lupul însingurat al literaturii

Laura Baban

2 July 2013

Ştiaţi că pronunţăm greşit numele lui Octavian Paler? Chiar el povesteşte asta într-un interviu dat lui Adrian Păunescu: Paler nu se pronunţă cu accent pe “a”, ci pe “e”. Iar înainte de această aventură fonică născută în Bucureşti, s-a întâmplat o aventură grafică. Bunicul său dinspre tată s-a numit Paleriu. Ion Paleriu. Iar tatăl scriitorului s-a iscălit toată viaţa Alexandru Paleriu. Dintr-un capriciu al unui notar, numele Paleriu s-a transformat în Paleru şi apoi în Paler.

Octavian Paler s-a născut într-un sat cu nume de femeie, din Ţara Oltului: Lisa. Într-o vară. Un amănunt important, pentru că Paler obişnuia să îşi descrie viaţa după anotimpuri: verile prin lumina copilăriei şi adolescenţei, toamna prin culoarea plecărilor, în timp ce iarna aparţinea mormintelor (ambii părinţi i-au murit iarna). Primăvara era neutră, cum îi plăcea să spună.

Născut într-un lung şir de generaţii de ţărani de la munte, Paler n-a scăpat niciodată de obsesia munţilor. Aceştia i-au fost primii profesori de estetică şi de morală, pentru că pământul aspru şi puţin fertil al muntelui ”nu admite să trişezi şi să mimezi efortul”. Din munca ţăranilor îi vine, se destăinuia scriitorul, “respectul pentru lucrul serios şi pentru demnitate, o anumită încăpăţânare, o mândrie rezistentă la decepţii şi complice cu melancoliile”. Apoi, lecţiile s-au deşirat în tânărul Octavian de la tatăl său, ţăran al muntelui, un autodidact, care în Primul Război Mondial trimitea de pe front scrisori în versuri fetelor din sate, scrise pe scoarţă de mesteacăn, pentru că nu avea hârtie. Tot tatăl lui făcea calcule de geometrie în spaţiu şi îi uimea pe toţi studenţii de la Politehnică, iar noaptea, pe munte, îşi învăţa fiul harta cerului. “De când mă ştiu mi-am dorit să-i semăn şi dacă n-am reuşit, e numai vina mea”, se destăinuie scriitorul.

Şi-a părăsit totuşi muntele, în anii adolescenţei, spunând c-a rămas mereu, pe dinăuntru, sătean al Făgăraşiului. Pentru că “orăşenii nu ştiu să vadă cerul. Pentru ei plouă, ninge, e soare sau înnorat, e zi sau noapte. Atât. N-au sentimentul singurătăţii cosmice pe care ţi le dau numai nopţile când pe această planetă pădurile foşnesc întunecat şi tresar greierii sub lunecarea de gheţari a stelelelor spre dimineaţă”.

Trimis de tatăl său la internat, în Bucureşti, în prima noapte, s-a visat la munte, ţipând cât să se audă pe cealaltă creastă. Un ţipăt care a trezit tot internatul. Dar, dincolo de dorul de munte, ajuns la 80 de ani, şi-a dat seama că Bucureştiul l-a salvat, l-a însingurat, obligându-l să gândească, creându-i o cură rapidă de maturizare. ”Mi-am pierdut dintr-o dată nepăsarea regală a tinereţii în faţa zeilor şi a anilor care trec”.

A devenit un om care nu suporta laşitatea, suficienţa agresivă şi lunecarea şopârlelor prin iarbă. Un om care regreta că părinţii lui n-au văzut niciodată marea, iar el s-a gândit prea târziu la asta. Un intelectual care a căutat mereu răspunsul la celebrul monolog al lui Hamlet: “A fi sau a nu fi?”. Un scriitor care se gândea uneori că Socrate nu a fost real, ci a fost inventat de discipolii săi. “Socrate, bându-şi cupa de otravă fără să-i tresară un muşchi… Acest chip părea făcut după legile biografiilor istorice. De câte ori izbutesc să cred că moartea lui Socrate e o ficţiune şi că i s-a dat să bea o otravă abstractă, mă împac cu lumea”.

Pentru Octavian Paler realitatea imediată era, deseori, o decepţie. A scris neîncetat despre aceste decepţii, a scris singur, împotriva singurătăţii omului, neputând ignora întrebările care sunau pe străzile lumii în care trăia. Concluzia? “Omul are nevoie de o gravitate morală – ideile şi idealurile în care crede – pentru a se apăra de neant.”

Octavian Paler a scris despre curaj, despre credinţă, despre demnitate, despre adevăr, iubire, cicatrici, plecări, iertare şi bunătate. A atins multe laturi ale spiritului uman, pe care l-a analizat printr-un ochi al cuvintelor. A crezut în înălţimea sufletească a oamenilor, în regăsirea lor, în idealuri. “Noi suntem ca un cântec, nu credeţi? Un cântec nu se poate cânta niciodată de la sfârşit spre început. Trebuie să-l cânţi totdeauna îndreptându-te spre sfârşit. Pe parcurs, în timp ce cânţi încă şi muzica te îmbată, îţi dai seama că sfârşitul se apropie totuşi, oricât l-ai amâna. Încerci să lungeşti puţin notele, dar asta nu dă cântecul înapoi, nu reînvie ceea ce a murit din muzică între timp. Amâni doar sfîrşitul. Te încăpăţânezi să nu recunoşti o evidenţă. Că orice cântec are un sfârşit. Oricât ar fi de frumoasă o melodie, vine o clipă când ea e acoperită de tăcere. Când tăcerea e mai puternică decât muzica.” (Viaţa pe un peron)

În acelaşi interviu acordat lui Adrian Păunescu, Paler spunea: ”Eminescu e o culme unde nu urci decât pentru a îngenunchea”. Dar cu tărie spun că undeva în urcarea acestei culmi, ne vom opri cu melancolie şi la Octavian Paler.



Citiţi şi

Lasă-i să vorbească!

Cum să am eu atâta noroc?

Despre ce să scriu? Eu sunt un om obișnuit!

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
3,088 views

Your tuppence

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro