Acest site foloseste Cookie-uri, conform noului Regulament de Protectie a Datelor (GDPR), pentru a va asigura cea mai buna experienta online. In esenta, Cookie-urile ne ajuta sa imbunatatim continutul de pe site, oferindu-va dvs., cititorul, o experianta online personalizata si mult mai rapida. Ele sunt folosite doar de site-ul nostru si partenerii nostri de incredere. Click AICI pentru detalii despre politica de Cookie-uri.
Acest site foloseste Cookie-uri, conform noului Regulament de Protectie a Datelor (GDPR), pentru a va asigura cea mai buna experienta online. In esenta, Cookie-urile ne ajuta sa imbunatatim continutul de pe site, oferindu-va dvs., cititorul, o experianta online personalizata si mult mai rapida. Ele sunt folosite doar de site-ul nostru si partenerii nostri de incredere. Click AICI pentru detalii despre politica de Cookie-uri. Sunt de acord cu politica de cookie

„…până mâine te-ntoarcem pe dos!”

17 October 2018

În dimineața aceea, bunicul plecă devreme către restaurantul „La Pomul verde”. Lucra împreună cu olteanul venit din Corabia, dunărean ca și el, dar viclean și cam pus pe potlogării. Nu găsise altul mai bun care să-l ajute. Meni îl părăsise pentru o lume mai bună, lăsându-l cu o casă plină de copii și o nepoțică orfană de mamă.

Viața nu fusese prea blândă cu el, dar le-a acceptat pe toate cu resemnare. În timpurile acelea grele, nu prea avea încotro. Oamenii răzbeau cu sacrificii și veștile erau din ce în ce mai îngrijorătoare. Singura lor certitudine era că cineva acolo sus hotăra dacă îți mai dă o încercare sau îți trimite bilet pentru odihnă veșnică.

Dar bunicul nu renunțase. Avea el o bunătate și o veselie cu care cucerea lumea. Iar copiii se topeau după aerul lui poznaș și nepriceperea în a-i disciplina.

Copiii nu se treziseră încă. Nucul din curte își flutura mugurii în adierea călduță de aprilie. Miresme de narcisă și liliac pluteau prin perdeaua alburie.

familie interbelica

Bunicul, cel cu mustață și Meni, bunica, lângă care stă Hilda în rochița albă. Toți ceilalți sunt o parte din cei 11 copii. Poza făcută înainte cu câțiva ani de cel de-al II-lea Război Mondial

 

Nandi a deschis ochii și cu elan sări din pat. După ce și-a tras în grabă pantalonii, ce-i drept – cam murdari, își puse cămașa, nici ea prea curată și se repezi în camera unde fetele încă mai lâncezeau în pat. Era o zi minunată pentru aventuri și joacă și nu avea sa piardă nicio clipă.

– Trezireeeeeaaaa, leneșelor, că se lipesc pernele alea de voi, urlă Nandi, cu mâna la gură, închipuind o porta-voce.

– Nemernic mai ești, zbieră Hilda, nelăsându-se mai prejos, în curând ai să fii confundat cu unul dintr-ai coșarului!

După câteva alte încontrări și țipete, foamea i-a lovit în orgoliile nepotolite și s-au apucat de înfulecat feliile mari de pâine unse cu unt galben și pecmez, pregătite de bunicul.

Strada îi aștepta. Copiii s-au adunat, ca de obicei, lângă curtea Departamentului de Pompieri. Deși mereu huiduiți de către cei care apărau și salvau cu vrednicie oamenii aflați la ananghie, copiilor prea puțin le păsa. Se adunau în grupuri și începeau să țipe la pompieri de după gardul înalt: „Tulumbagiii, zurbagiii se bat cu rahagiii” , și alte măscări, până când erau puși pe fugă de vreun soldățoi mai nedeprins cu ghidușiile vecinilor.

Astăzi, însă, era o zi perfectă pentru aventură. Aveau să meargă până la Dunăre, dar nu pe faleză. Știa Nandi un loc mai ferit unde puteau prinde broaște, ca apoi să le umfle cu paiul și să le pună să plutească pe apă. Bietele! Mureau în câteva zile, dar pentru ei era o adevărată competiție. Erau oricum destule. Câștiga cine prindea și umfla mai multe broaște. Într-un an se zvonise că apa ar fi fost otrăvită: zeci de broaște pluteau de câteva zile în aval. Nimeni nu se gândise că tocmai se încheiase un adevărat concurs de umflat broaște.

Cu planurile făcute și Nandi în fruntea „trupei”, grupul numeros se porni spre marea expediție. Cine s-ar fi gândit dintre ei ca nea’ Pisică, cel cu mustața roșcată, care-i pândea mereu ca să-i pârască, a alergat spre restaurantul bunicului să-i spună ce aveau de gând „drăcoveniile alea mici”. Era o înțelegere pecetluită cu o bere rece sau un țoi de răchie când bunicul afla ultimile noutăți despre copiii lui. Dar, deodată, în toată hărmălaia zglobie de copii, un huruit îngrozitor brăzdă cerul și începu să plouă cu milioane de hârtii… zburau și se învârteau ca niște fluturi. Hilda prinse din zbor unul și citi cu glas tare și spart:

– Severinule, oraș frumos, până mâine te-ntoarcem pe dos!

– Ce vrea să însemne asta? se gândeau copiii, dar, în scurt timp, joaca și gândul că vor ajunge pe malul apei la prins broaște le alungă ușoara îngrijorare.

Bunicul veni acasă mai devreme. Nu era în apele lui. Oamenii vorbeau, erau agitați, speriați de cele citite, de ce putea să li se întâmple.
Își puse șortul lui mare, după ce îl scutură bine, ca într-o încercare de a-și alunga gândurile negre și se apucă de gătit. A doua zi era Învierea și copiii trebuiau să aibă masa plină, așa cum se cuvenea. Pregăti cu grijă mielul pentru friptură și se apucă de faimoasele lui sarmale.

Când Nandi și fetele au ajuns în sfârșit din marea expediție, bunicul se odihnea pe scaunul Bistro din lemn de fag, adus de Meni tocmai din Tiroll. Deși ochii îi scăpărau de bucurie, își luă o față serioasă, încercând să-i muștruluiască. Nandi era plin din cap până-n picioare de noroi si iarbă, mâinile aveau mănuși de humă, iar de sub nas atârnau triumfătoare dârele de muci. Hilda era impecabilă, ca de obicei, nu se amesteca, rolul ei era sa observe și să critice. Dora, cu rochița ce odată fusese de culoare galben lămâi și genunchii plini de zgârieturi și stropi de noroi, strângea la piept un pisoi murdar și plin de purici. Frida, nu cu mult mai mare decât restul, se uită în ochii bunicului și îi sări în brațe:

– Tată, ce bine miroase!!! Mă duc să aduc lemne pentru baie, pezevenghii ăștia nu m-au ascultat, acum trebuie să-i scot curați… Și nici măcar nu au prins broaște. Nandi s-a încăierat cu fratele Pușei, abia i-am despărțit… găsiseră amândoi aceeași broască. Aaaa! Să nu uit! Copiii s-au jucat azi cu fluturii albi!

– Fluturi? Ce fluturi? se miră bunicul.

Și Hilda scose din buzunarul șorțului manifestul. După ce-l citi, începu să-și muște mustața și apăsarea de peste zi reapăru. Ce se va întâmpla? De ce nu îi lăsau în pace? Erau doar oameni ce își duceau viețile așa cum puteau cu bucurii și multe necazuri. Cât oare mai punea Cel de sus pe umerii deja aplecați de greutăți?

Guest post by Camelia Toma

Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂

Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.



Citiţi şi

Asta se întâmplă când o tânără devine femeie măritată prea devreme

Anatomia unei dureri

Fericirea nu e suma plăcerilor pe care le trăim

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
1,272 views

Your tuppence

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro