Un eseu ironic și lucid despre cum o glumă din comunism a devenit filozofie de viață în 2025. Cu Wilde, Pleșu, Russell și un strop de dolce far niente made in România.
Cei trecuți de o anumită vârstă (care au trăit măcar 30 de ani în comunism) știu exact tonul în care se spunea zicala din titlu pe vremuri: o glumă descrețitoare de frunți în realitatea absurdă a normelor și a productivității forțate. Era gluma care circula printre oameni care munceau din greu, dar știau perfect că succesul cerut „pe hârtie” era, de fapt, o minciună colectivă. Așa că își luau o pauză imaginară. Sau una foarte scurtă, cu gândul dus departe. Gluma era frondă. O formă discretă de libertate mentală. Dar timpul a trecut, vremurile s-au schimbat, iar gluma, cumva, a devenit ea o realitate.
Ilustrație de Josie Norton
Pauza – de la protest la lifestyle
După ’89, am început să avem libertatea pauzei adevărate. Și ne-am luat-o. Ba chiar am perfecționat-o. Ce era cândva o scăpare ironică, a devenit un modus vivendi. Astăzi, avem pauze lungi și dese la job. Pauze de carieră. Pauze între relații. Pauze de la viață. Există tineri de 20–25 de ani care vor să înceapă viața cu o pauză de la muncă. Unii o numesc gap year și cu acesta chiar nu avem nimic, e minunat să vezi lumea cu rucsacul în spate, asta te formează aproape cât o poate face lectura a 80 de cărți, atât cât ar citit un super-cititor sau 14, cât ar citi un cititor mediu. (Cineva a calculat câte cărți poate un om citi într-o viață și a rezultat un număr uluitor – 4560-4.880 pentru cei cu viteză mare.) Alții o numesc self-care. Iar unii, mai sinceri, spun direct: n-am chef încă de viața aia cu alarmă dimineața și liste interminabile de sarcini.
Și ce dacă? Nu e lene. Sau nu mereu. E mai degrabă o doză de luciditate combinată cu o criză de sens. Generațiile de azi nu se grăbesc. Nu pentru că nu pot, mă gândesc, ci pentru că vor să aleagă. Să decidă. Să simtă că au controlul. Și în timp ce părinții le spun „Hai, apucă-te de treabă!”, ei spun: „Hai să vedem dacă merită.”
Italienii au dolce far niente. Francezii – laissez-faire. Să nu intervenim. Noi avem pauza ca o formă de detașare cu accent local. Nu e poetică. Nici instagramabilă. Dar e reală. Și vine dintr-un amestec de oboseală veche și nevoie nouă de sens. Poate că n-avem ritualuri japoneze de respirație și nici terapii suedeze cu lumină naturală. Dar știm să ne luăm o pauză. Poate chiar prea bine?
Slow living, mindfulness – le-am inventat noi sau noi doar am șezut fără să cujetăm?
E generația care vorbește despre burnout înainte să apuce să muncească. Care face mindfulness pe TikTok și dezvoltare personală între două meme-uri. Care nu vrea să repete greșelile părinților, dar nici nu știe exact cu ce le-ar înlocui. E o generație care simte că lumea merge prea repede. Și, în loc să alerge, se oprește. Poate că uneori e prea mult. Poate că uneori confundăm pauza cu amânarea. Dar e și un semn bun: știm că avem o singură viață și că nu avem voie să o trăim pe pilot automat. Ar fi păcat.
Oscar Wilde spunea: „Îmi place munca. Mă fascinează. Aș putea s-o privesc ore în șir.” Sigur n-a călătorit prin Moldova?
Bertrand Russell propunea, senin: „Mai puțină muncă, mai mult timp pentru gândit.” Am șezut noi oare fără să și gândim?
Iar Andrei Pleșu, cu umorul lui vindecător, o zice de-a dreptul: „Prostul nu e leneș. E harnic degeaba.”
Poate că pauzele lungi și dese nu sunt tocmai cheia marilor succese, depinde de multe ca ele să fie o rețetă de reușită, dar poate că, în 2025, rețeta ar putea fi să ajungem la un echilibru între acțiune și pauză. Care să ne permită accesul la cel mai mare succes – să fim fericiți cu ce facem. Adevărata provocare a acestor timpuri ar fi să încetinim, fără să ne oprim de tot. Să nu ne pierdem în munci fără sens, fără rost și fără satisfacție. O viață avem, de la ea să facem cumva să nu luăm pauze prea lungi și dese. 🙂
Citiţi şi
Când nu știi încotro: 4 întrebări care te pot ghida în vremuri incerte
„Un an în Provence” de Peter Mayle — oda vieții care se gustă pe îndelete
E ok să spui NU, e ok să renunți. Nu și la tine
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
