Spitalul de nebuni sunt eu

Ana Barton

24 July 2013

Sunt dimineţi în care îţi aduni moleculele-ntr-un castron mat şi ieşi pe uşă, punând un capac etanş, ca să nu fugă vreuna. Dimineţi în care ştii clar că-ţi trebuieşti. Cât mai tot.

Am fost cu doi prieteni, pe rând, la un medic psihiatru. La o diferenţă mică, în ani. Oamenilor le e groază de psihiatri, aşa că am stat şi eu cu ei pe scaun atât cât a fost nevoie. Îmi place doctoriţa asta. E toată numai o venire liniştită.

Acum fu rândul altcuiva care-a avut nevoie. O fată frumoasă şi abruptă, un om care nu ştie să fie altfel decât sincer. Lângă ea mă simt mereu ipocrită şi aproximativă. Neterminată.

La vizitele anterioare, am mers la cabinet, dar acum ştiam că trebuie s-ajungem la spital. La Obregia. Spitalul de nebuni. De la poartă, s-a aşezat un soare verde pe noi şi pe ziduri. O lumină cu miros crud şi cald.

Frumoasa mea cu părul negru se temea de vizită. Mai văzuse ea doctori cu specialitatea asta şi mi-a spus că, invariabil, sunt oameni infatuaţi. Am înţeles eu însă că ăsta e un sinonim al nepăsării, atunci când omul se simte expediat, fuşerit.

Pavilionul XIV. Cu patru bănci în faţă. Oameni pe ele, aburindu-şi spaimele-n pahare de plastic. Cald afară, aşa că pijamale subţiri şi capoate imprimate cu pisici nestilizate. Ochi nescrutători, căutare de sine, reflectată-n şalvarii mei fucsia. O femeie blondă mi-a spus: „Dă-te mai încolo, că aici stau eu.“ Avea dreptate. Pe toată.

Ştiam că întâlnirea fetei cu ochii ca măslinele coapte cu doctoriţa va fi lungă, aşa că, după schimbul de replici fireşti al unei revederi peste ani, le-am lăsat pe amândouă în cabinet şi m-am dus afară, să fumez. Spitalul e curat, miroase-a proaspăt, dar n-am vrut să stau în niciun drum, dacă tot nu trebuia s-o fac. Oamenii priveau holurile ca pe pârtii.

Afară, cele patru bănci erau pline. Mi-am aprins ţigara şi o fată ireal de calmă mi-a spus că am loc lângă ea, dacă-l vreau. Lângă ea şi lângă băiatul cu pielea smeadă şi arsură-n pupile cu care împărţea ea banca. M-am aşezat. „La ce doctor sunteţi?“ Am venit cu cineva, sunt un fel de introducător. „Sunteţi psiholog?“ Nu… chiar. „Vreau la cabinet. Unde-l aveţi?“ N-am. „Un număr de telefon îmi daţi, să mai vorbim şi noi?“ Sigur. Băiatul l-a vrut şi el, i l-am dictat şi m-a sunat. A fost bucuros când a văzut că-mi sună telefonul în geantă. Era real numărul. Era.

Ea-mi povestea de părinţi, soţ, fetiţa de trei ani, depresia care o adusese acolo, sora care-i vopsise unghiile c-o zi-nainte, de cartea de rugăciuni pe care-a şi scos-o din geantă, ca să văd că nu minte, de cele câteva pagini din cartea lui Allen Carr, aia cu lăsatul de fumat. Mi-a zis că ea scrisese cartea aia şi purta cu sine câteva mostre mereu, ca să nu se piardă. Nu ele, ea însăşi. Să ştie cine este. Nu minţea fiindcă pe versoul fiecărei pagini desenase cu pixul multe mere mici şi perfect rotunde, cu trei mustăţi la poale şi-o codiţă la cercul polar. Merele erau identice. Oglinzi peste oglinzi. Neamestecate. Matriţa infailibilă a lumii.

Băiatul zicea că a avut o cădere nervoasă, deşi e un om puternic. I-am spus că la cei puternici e mai vizibilă căderea fiindcă ăia slabi umblă mereu slabi şi nici n-aşteaptă mare lucru de la ei. Şi nici restul lumii n-aşteaptă. Dar când se trestiază unul puternic, lumea se miră şi se sperie. E doar o chestiune de perspectivă. I-a plăcut şi m-a întrebat câţi ani am şi dacă sunt măritată.

Apoi, a venit o fată care-şi ştergea meticulos tălpile cu un şerveţel umed. O făcea numai pe lung, în acord cu pedichiura ei invidiabilă. Era iubita de spital a băiatului şi a fost geloasă în mod direct şi frust, aşa că mi-a cerut o ţigară, întrebându-mă dacă am copii. Eram deja patru oameni pe bancă, neîncrucişându-ne vorbele. Nimeni n-a vorbit peste nimeni. Aveam răbdare. Chiar şi eu. Mă reglam.

O femeie în halat alb, cu un sfert de sticlă de suc de portocale în mână, mi-a oferit o gură de suc pe-o ţigară. A tras cu poftă fumul şi-a pus sticla la gură, bând cu sete. Merita. Pe banca de lângă noi, o doamnă stătea, încurcată, cu-n telefon în mână. Mi l-a cerut pe-al meu, să-şi sune fiul pentru că telefonul ei, scăpat în apă, nu mai mergea şi, la deschidere, îi cerea codul PUK. Fiul, neatent, mi-a dat PIN-ul. Ea, deznădăjduită. Ne-am înţeles, până la urmă, iar telefonul s-a deblocat. Privirea ei – de om scăpat de la moarte.

Şi-mi sună mie scârba de telefon, mă ridic şi am o discuţie ritmată, dar n-aş numi-o nici măcar aprinsă, cu zugravul meu mincinos şi impertinent. Scurtă. Închid. De pe uşa pavilionului cu toate ferestrele deschise ies două femei în halate verzi. „V-aţi supărat? Aveţi nevoie de ceva? V-a enervat cineva? Cum vă simţiţi?“ Le spun de discuţia cu zugravul şi mă privesc amândouă cu o-nţelegere profesională, ţinând în ochi o frază cam aşa: „Da, sigur, de câte ori pe zi auzim noi poveşti de-astea?“ Aşa că le-am reprodus în vorbe ce le-am văzut în ochi. Au râs şi-au intrat înapoi. Fără medicaţie.

M-am întors pe bancă, la prietenii mei. Şi ei au vrut să ştie cât de tare sunt supărată. Le-am povestit şi m-au crezut din prima. Şi ne-am continuat dimineaţa aşa, apropiindu-ne de prânz şi unii de alţii, punându-ne întrebări directe şi netăioase, simplu şi cu un sentiment de început care sălăşluia în fiecare cuvânt.

Le-am spus că mă duc să văd ce-mi face prietena şi am intrat în spital. Au venit după mine, să vorbim şi/sau să ne uităm unii la alţii. Ne-am alternat unii în alţii. Albă ca Zăpada mea a ieşit relativ curând, încântată că doctoriţa asta n-a fost încrezută. Începea să creadă c-o fi şi vreun tratament care să i se potrivească. Oricum, fusese tratată omeneşte, iar asta o făcea să-şi aranjeze tricoul într-una dintre cele mai inocente expresii ale cochetăriei. A dat cu ochii de noii mei. S-au privit neîntrebător între ei, cu un aer de coterie, ne-am îmbrăţişat strâns, de plecare, mi-am luat frumoasa de mână şi-am ieşit cu toţii la soare, îndepărtându-ne încet, întorcându-ne, ca să ne facem cu mâna, de mai multe ori. Nu, n-am concluzii.



Citiţi şi

Eu te-am iubit, boule!

“90% din oamenii cu care intru în contact sunt profund nefericiţi.”

Yves Saint Laurent, prizonierul propriului imperiu

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
1,276 views

Your tuppence

  1. Hai să dăm în gât Cartea cu Faţă! | Catchy / 24 October 2013 13:20

    […] o hazna… un centru de ecarisaj… o cofetărie… un bordel… o casă de nebuni… un sanatoriu… un alcov… un cabinet psihiatric… o agenție de știri […]

    Thumb up 0 Thumb down 0
    Reply
  2. Timp pentru ce ne place şi scuze pentru restul | Catchy / 21 October 2013 15:09

    […] 8.Să postăm ceea ce simțim. În sfârșit, am ajuns și la omul împăcat cu șine însuși. Care nu prea se ia după ceilalți, ci-și trăiește viața în ritmul lui, bucurându-se de ce i se întâmplă și făcând cunoscut asta. Nu din laudă, ci ca o stare normală, de fapt. Eu am fost la sală și mă simț excelent, a, voi ați fost în pădure ? Cool! Știi că ceilalți au văzut o piesă făină, la GodotCafe? Oameni sănătoși și pozitivi. N-aș risca să spun cât de întins aș vedea segmentul, dar cu siguranță există și oameni din ăștia. N-au scopuri murdare, nu-și impun opinia. Învață de la oricine, dacă-i de învățat. Își împărtășesc experiența gratuit, să nu dea cu capul și alții aiurea, de grindă, dacă ei au pățit-o. Și tot așa. Oameni puternici pe dinăuntru. Cei mai puternici. […]

    Thumb up 0 Thumb down 0
    Reply

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro