Pentru că nu puteam trăi fără ea

8 March 2018

ANDRA TISCHERDragul meu prieten,

Mă întrebi ce fac la orele acestea târzii din noapte și vreau să-ți mulțumesc pentru grija pe care mi-o porți. Abia am ajuns acasă și am pus de un ceai de iasomie, mă calmează aproape imediat aroma lui puternică… Te-am simțit de multe ori aproape, în gând, iar prezența ta îmi alungă sentimentul inconfortabil al singurătății absolute… scriu, și, cum se întâmplă de obicei, lucrul acesta mă epuizează. Ca și primăvara asta, nervii ei, vântul răcoros care inevitabil îmi dă chinuitoare dureri de cap, treburile cu scrisul niciodată nu par a-și găsi liniștea, atmosfera asta încărcată de lumină și energie a mugurilor care pleznesc și înverzesc privirea… nu-ți pot ascunde faptul că nu sunt bine deloc, nici nu are vreun sens disimularea. La început scriam ca să nu înnebunesc, acum scriu să epuizez orice resursă vitală a poveștii mele fără sfârșit, dar vezi tu, nu fac decât să mă epuizez pe mine însumi. Nu e tot timpul așa, dar probabil funcționez pe principiul prea-plinului: când se umple recipientul, surplusul de apă se scurge, altfel inundă totul în jur. Eu am supapa aceasta prin care, din când în când, mă eliberez. Așa e scrisul meu, un fel de partidă amoroasă cu amintirile mele, cu acele cuvinte care mi se rotesc în minte, cu umbre de parfum rătăcite prin clipe niciodată definitiv pierdute… nu pot să scriu decât atunci când sufăr, paradoxal, e singura stare care mă face creativ, ce trist, dragul meu prieten, scrisul acesta cu propria ființă e însă cel mai autentic – nimic fals, nimic edulcorat sau disimulat. Cărțile pe față, cum s-ar spune, și apoi la ce bun să fugi mereu de ceea ce simți? Vezi tu, capacitatea asta, blestemată câteodată, de a simți o au și plantele, și animalele, dar ceea ce ne desparte de lumea lor e puterea de a conștientiza și de a exprima în cuvinte fericirile și plângerile noastre. Lacrimi au și ele, dar ale noastre se vindecă prin cuvintele în care le turnăm ca într-o magmă, uneori fierbinte, alteori pietrificată, rece, dar păstrând în ea energia dezlănțuită a vulcanului din care a luat formă. Ce folos să iubești de unul singur, să suferi în tăcere, când știi că dincolo, nu mai departe de o întindere de mână, stă femeia de care depinde toată lumea simțirii tale, Infernul și Paradisul ei? În lipsa ei, nu mai ajunge niciun semn până la tine și ai impresia că lucrul acesta pur și simplu te despică în două, o parte rămâne în suferință, iar cealaltă oglinda ei vie, în care se zbate căutându-și vindecarea. E ca durerea de cap: poate că n-ar fi dacă n-am conștientiza-o, dacă n-am privi în ea ca într-o ceașcă de cafea pe care s-a zvântat zațul, trasând urmele simbolice ale unui destin imprevizibil. Deși ne afectează întreaga dispoziție, n-o disprețuim, pentru că ne face să ne simțim vii, antrenează în noi acea putere a lucidității care scoate la iveală resursele de apărare ale corpului și ale minții. Ne deșteptăm pe măsură ce suferința pătrunde tot mai adânc în noi, până la limita omenescului. Acolo abia se cern oamenii, în straturile cele mai puțin accesibile ale ființei, unde nu poate pătrunde oricine, ci doar acela care are puterea de a se scufunda cât mai mult în necunoscutul care zace latent în propriul sine.

Mă întrebi dacă am inspirație… știi tu, eu și această parte a ființei mele n-am fost niciodată mai mult decât amanți disperați și nenorociți de prea multă depărtare. Am iubit-o până la limita nebuniei și n-am avut-o niciodată total, complet, să mă satur de ea. Am căutat-o mereu, înnebunit după parfumul ei cu note fine de mosc și privirea cu irizații verzi, de mare înspumată, mi-am răscolit mintea și sufletul spumegând de neputință… și atunci apărea, nu știu de unde, atât de sinceră, de caldă și de primitoare, de parcă n-ar fi încetat niciodată să mă iubească, de parcă nu m-ar fi părăsit niciodată. Pentru că nici nu mă părăsea, în fapt, niciodată, ci doar se pierdea în faldurile minții mele bolnave de atâta căutare, ascunzându-se atât de bine doar ca să n-o găsesc ușor. O simțeam în mine, înțelegi, cum simți o așchie care ți s-a înfipt în creier, în suflet, în inimă, și atunci când respiri, locul care s-a umflat între timp devine din ce în ce mai dureros, de fiecare dată când tragi aer în piept… și te lasă când îl dai afară, ca apoi să te apuce iarăși și iarăși… era atât de bine încarnată (sau mai bine zis întrupată) încât nu puteam s-o trag afară, orice-aș fi făcut, așa că sufeream, sperând să nu cangreneze, să fie nevoie cumva de amputare. Pentru că nu puteam trăi fără ea.

man writing

Sursă foto: apostrophe9.tumblr.com

Aveam senzația că își bate joc de mine câteodată și răbufneam, mă răzbunam, când o prindeam o strângeam așa de tare, lipind-o de pieptul meu, încât îi auzeam oasele trosnind, ca într-o încleștare furibundă. Atunci voiam să fie toată a mea și mă aruncam cu disperare, sărutându-i mâinile, pielea albă a umerilor dezgoliți, gâtul prelung și îi striveam buzele într-un sărut mortal, să îi simt gustul de sânge primenit. Nu spunea nimic, nici măcar nu respira, îmi calcula fiecare mișcare, ca și când ar fi fost luată prin surprindere de fiecare atingere și o aștepta cu o curiozitate infantilă pe următoarea, simțeam că durerea îi făcea plăcere și mi-ar fi plăcut s-o torturez cu dragostea mea, așa cum făcea ea, dispărând cu zilele, cu săptămânile, cu lunile… Atunci când ne vedeam, eram amândoi aceeași poveste, același povestaș, din dragostea noastră se năștea cea mai frumoasă epopee a lumii și eram încredințat că vom dăinui mereu, fără să mai știm de spațiu sau timp, eram într-o continuă renaștere, într-o perpetuă metamorfoză, ne reinventam, creșteam unul din celălalt, întrebându-ne cum am ajuns acolo noi și pentru ce am suferit, pentru ce alergam întruna spre celălalt fără a ne putea găsi vreodată în aceeași ființă… răspunsuri nu aveam, era doar căutarea și dorul, ținând loc de întrebări niciodată istovite care-mi ardeau creierii… cuvintele mele trăiesc ticăloase din tăcerile iubirii mele, cresc haotic precum lianele ancorând arborii ca niște imense parâme, țintuindu-i la pământ cu greutatea lor… niciodată n-am disprețuit ceva așa cum am făcut-o, de fiecare dată, cu muțenia lor neclintită, cu buzele veșnic împreunate. Parcă m-am născut în miezul lor și acolo sunt blestemat să-mi petrec tot restul vieții, fără să pot vreodată măcar să pronunț silabele vreunui ”îmi este sete”, ”îmi este foame”, ”unde sunt”, sau pur și simplu să mă șterg la gură de vreo savoare a lor, dacă ar avea vreuna.

M-am întrebat ce mă ține legat de ea cu fire atât de puternice și aspre, încât nu mă pot desprinde cu niciun preț? Probabil că aceeași întrebare stă și în gândurile tale, poate ți-e teamă să mă întrebi, să nu mă rănești și mai mult. Chiar vrei să știi? Vrei s-o cunoști? Uite ce îmi scrie, îți reproduc o parte din ultima ei scrisoare, trimisă de la Marea Egee:

Nisipul de la țărm e amestecat cu alge, scoici, pe ici-acolo bucăți șlefuite de sticlă colorată, câteva pene alb-albastre și foarte multe pietricele, nu e plaja aceea fină în care să te afunzi cu tălpile iar urma lor palimpsest să se zbicească aproape imediat la soare, e un mal sălbatic, între stânci, ferit privirii, numai bun de ancorat un suflet care caută în largul mării amintirea unui alt suflet, sau a unui alt liman, pierdut cine știe unde sau când, dintr-un motiv încă neclar, așa cum e și cerul deasupra ta, cu azurul împânzit de umbre albe, fine, de regret. În linia orizontului, numai albastru, ca și cum întregul univers și-ar fi răsfrânt frumusețea prin ochii tăi senini și i-ar fi dat proporții infinite… Nimeni în golful acesta micuț, doar tu în sufletul meu și marea care scaldă încăpățânat și liniștit, în ritmul ei imperturbabil, limba de nisip argintat în care te-ai oprit, desculț, ca să-ți asculți inima sau pur și simplu ca să încerci să te regăsești, dincolo de cortina mincinoasă și perfidă a lumii, în rolul autentic al ființei tale, față în față cu nemărginirea lumii… Dincolo de cuta prea adâncă de gânduri de pe fruntea ta nu e decât neliniște și nu știu dacă să mă apropii de tine încet, încet, să nu te tulbur și mai mult, sau dacă să te strig pe nume, de departe, să văd dacă mă auzi și dacă te întorci, uimit… Mi-am strâns poalele rochiei lungi, poate prea lungi pentru o plimbare la malul mării și mătasea atârnă greu, udă și învălmășită, aproape mă încurcă în mersul acesta prin apă și marginile atât de largi, încărcate cu nisip, mă trag la tot pasul înapoi, dar nu m-aș opri departe, am învățat să merg de-o vreme numai împotriva curentului…

woman

Îmi este teamă să vin prea aproape, mai bine rămân să te privesc din umbră, aici, din partea mea de țărm s-a lăsat deja răcoarea asfințitului, tu ești atât de liniștit când nu sunt lângă tine și totuși mă simți în preajmă, am sentimentul că te-aș tulbura din nou cu prezența mea și te-aș putea pierde încă și încă o dată, ca de fiecare dată… E rece apa, încă rece, și mă îngheață ca și tristețea ta pe care nu o poți ascunde, cel puțin nu acum și nu de mine, marginile buzelor ți-au coborât și s-au strâns ca după o cafea amară, cu gust de fiere. Parcă ai mai îmbătrânit și totuși ai același farmec… Unde e zâmbetul de ieri și voioasa întrebare ”Ciao, bella!” cu care mă întâmpinai? Și râsul pe care îl am și acum în urechi, mai mult ca o amintire dureroasă, de care mă despart atât greu, și ochii tăi limpezi și calzi, cu privirea albastră ca marea nesfârșită de iluzii…”

Cum aș putea să mă rup din lumea asta, dragul meu prieten, fără a suferi? Cum aș putea să nu iubesc o femeie care scrie așa, cu celulele mele, cu secundele mele? A devenit pentru mine un drog care îmi anihilează orice rațiune, mă face dependent zi și noapte, sunt bolnav incurabil de cuvintele ei, de parantezele și semnele ei de suspensie, de toate neliniștile ei captive în aceste fragmente rupte din chiar inima acestei femei. Poate că nici nu o iubesc, adevărul este că e o dorință supraomenească ceea ce simt, iubire e prea puțin spus.

Vezi tu, m-ai întrebat de multe ori de ce îmi ia atât de mult să scriu și am evitat răspunsul, ca să nu mă crezi ipocrit – nu, nu sunt perfecționist, nu sunt omul revenirilor, sunt omul amintirilor și al necredinței, al trecutului care-și păstrează în mine sadicele rădăcini, întinse prin tot corpul, amenințând cu sufocarea. Sunt într-o luptă continuă cu scrisul, așa cum te lupți cu nesomnul când știi că mai ai puțin de trăit și-ai vrea să faci altceva în afară de a te relaxa înaintea morții. Sunt îndrăgostit și starea asta mă predispune la veghe, încercând din răsputeri să păstrez în minte ceea ce nu mai pot retrăi cu nici un preț. Clipe unice care s-au șters de pe cadranele ceasului și s-au prelins în mine, ca niște picături de cianură care, insuficiente pentru a distruge, lâncezesc în celule, cauzându-mi nesuferite spasme – nu pot nici să trăiesc, nici să pun capăt în vreun fel acestei lupte a mea contra propriului eu. Ce se va alege de mine nu mă mai întreb, sau poate nu mă mai interesează. Tot ceea ce am scris va servi, desigur, vreunui analist care să mă disece și să descopere cu stupoare vreo nouă boală, total necunoscută până acum, dar atât de molipsitoare încât întreaga umanitate va resimți flagelul ei… s-o numim dependență, ar fi prea mult, și apoi dependența nu doare… malformație a sufletului, permanent contorsionat în carapacea de os a trupului, sau mai bine o boală rară a sângelui, care nu se mai oprește din curs, antrenând în drumul lui sinuos toate venele, de lungimea Căii Lactee…

Iată, s-a făcut miezul nopții, scrisoarea asta sper că te va face să nu-ți dorești niciodată să cazi pradă sentimentelor pe care nu le poți vedea, auzi, pipăi, acele sentimente, repet, care te întorc pe toate fețele și te lasă complet dezgolit, fără pic de compasiune. Când ne vom revedea, să nu te miri că am îmbătrânit, mi-am lăsat barba să crească și părul de la tâmple a început să se rărească drastic, am rămas același însă, în mine s-au scris atât de multe poeme încât n-am loc de moarte și nici nu mă mai tem de ea. Stau în același loc, în orașul acesta pe străzile căruia s-a lăsat acum întunericul sunt ultimul rătăcit bezmetic în căutarea ei, dar pașii nesiguri mă duc mereu în derivă, când mai aproape de femeia pe care am iubit-o, atât cât să îi simt urma de viață în mâini și s-o duc la gură cu lăcomia depărtării, când mai departe de mine, purtând cu ei, dincolo de lumea asta trecătoare, blestemata fericire de a fi trăit cu ea, din toate viețile mele, cea mai frumoasă poveste de amor a tuturor timpurilor…

Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂

Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.



Citiţi şi

Nu poți iubi, dacă nu ești liber

La selfie, numai cine are față!

Locul meu

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
3,604 views

Your tuppence

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro