Acest site foloseste Cookie-uri, conform noului Regulament de Protectie a Datelor (GDPR), pentru a va asigura cea mai buna experienta online. In esenta, Cookie-urile ne ajuta sa imbunatatim continutul de pe site, oferindu-va dvs., cititorul, o experianta online personalizata si mult mai rapida. Ele sunt folosite doar de site-ul nostru si partenerii nostri de incredere. Click AICI pentru detalii despre politica de Cookie-uri.
Acest site foloseste Cookie-uri, conform noului Regulament de Protectie a Datelor (GDPR), pentru a va asigura cea mai buna experienta online. In esenta, Cookie-urile ne ajuta sa imbunatatim continutul de pe site, oferindu-va dvs., cititorul, o experianta online personalizata si mult mai rapida. Ele sunt folosite doar de site-ul nostru si partenerii nostri de incredere. Click AICI pentru detalii despre politica de Cookie-uri. Sunt de acord cu politica de cookie

Pentru cine suferise, cine era femeia aceasta ștearsă din fața lui?

21 February 2019

Toată viața așteptăm să treacă timpul: să creștem, să terminăm școala, să luăm examenele, să avem un job, să ne căsătorim, să vină și să crească copiii… În toată nebunia cu așteptarea, uităm să trăim. Uităm că soarele răsare în fiecare zi, că cerul e deasupra și că pământul negru și lutos ne trage spre el. Ne grăbim spre mâine, uitând mereu că tot ce avem e azi!

Avea deasupra biroului un tablou de Monet, care înfățișa un drum luminos, ce cobora spre marea albastră, mai albastră decât cerul acoperit de nori rotunzi și pufoși, modelați parcă de un copil în joacă. Când scria, asculta Chopin. Când ideile refuzau să îi dea târcoale, privea pierdut tabloul și se gândea la ea. La felul în care atingea pământul cu râsul ei sălbatic, la cum îi strălucea soarele în păr și la cât de mult îi umplea lumea lui goală de sens și de consistență.

femeie suferinta

Dar, într-o zi caldă de vară, când temperaturile făceau mercurul termometrelor să fluctueze ca o inimă prinsă de fibrilații, ea nu a mai venit. A crezut că doar întârzie. Doar că ea nu a mai venit niciodată. Nu a căutat-o. De ce explicație mai are nevoie un om care nu mai este iubit sau dorit? Să o implore să vină, să îi sărute tălpile, să plângă, să îi facă declarații? Ce sens ar fi avut toate, când ea era plecare…

Se apucase de scris cu forța unui pikamer care străpunge zidurile cu mânie. Cuvintele zburau pe foaie, precum fluturii. Mii de roiuri se așezau pe paginile albe, devenind viață, acolo unde fusese pustiu. Tristețea despărțirii se transformase în frumusețea scriiturii. Acum aștepta să își termine opera. Nu scria despre ea, dar din fiecare cuvânt curgea sângele dorului și al înstrăinării. Chipul ei se țesea din litere vii, din cuvinte care vor deveni eternitate. Demonii melancoliei îl transformau într-un creator de lumi noi, de zone pure și curate ca sufletul îndrăgostit. Și scrisul îl ducea departe, într-o lume a lui, fără limitări, fără singurătate și durere. Viața personajelor îi era mai dragă decât propria viață. Era doar o marionetă, un suflet de vată, pe harta nesfârșită a cărții care se scria singură, sub ochii săi adânciți în orbite de oboseală și de uimire.

A scos tabloul lui Monet de pe perete, care îi plăcea ei atât de mult și în locul lui a atârnat o oglindă, în care să își citească viitorul. Nu a mai ascultat Chopin, ci a trecut la Einaudi, un compozitor modern, care aducea note de rock și folk în compozițiile sale. Voia să îndepărteze tot ce îi aducea aminte de ea, tot ce îl întorcea la acea zi neîncepută de luni, când nu mai venise…

Ce rămăsese după ea? Golul pe care îl știa, dar acum era mai negru și mai strălucitor, pentru că stătea deasupra hăului interior.

Cartea se scria singură, iar el începuse să vadă cum răsare soarele într-o ciudată zi de luni…. Nu mai avea puterea de altădată, dar era soarele lui, agățat lângă oglinda de la birou… Simțea o bucurie mare, care izvora din sinele său, ca și cum dusese lupte grele cu un balaur aprig și învinsese.

În ziua lansării cărții, o zi de luni ca oricare alta în rotația universului, când din căști se revărsa spre lume Einaudi cu al său „Monday”, a văzut-o. Pe EA. Inima i-a tresărit cu durere. Pentru cine suferise, cine era femeia aceasta ștearsă din fața lui? Semăna cu ea, avea părul blond și ochii mari. Părului îi lipsea însă strălucirea, iar ochii nu îi mai spuneau nicio poveste. Părea tristă și plăpândă. S-a apropiat de ea și a salutat-o printr-o înclinare a capului. Din ochii ei, curgeau picături fierbinți de dragoste. Se revărsau pe pământul uscat și se duceau la fund…

– Ce întâmplare să te văd, spuse el cu glasul apăsat!

– Am fost mereu la ușa ta. Știam că ai nevoie de spațiu ca să creezi. Cu mine acolo, lumea ideilor tale nu avea contur.

Se uita la ea și nu vedea decât o fată oarecare, cu lacrimi în ochi. Știa că e ea, însă inima nu simțea decât dorința de a se îndepărta mai repede. Aștepta. Nu știa ce să îi mai spună. A salutat-o distant și s-a depărtat. În urma lui, o fată plângea…

A înțeles brusc că iubirea e uneori dorința de a evada și de a te arunca într-o fantezie personală, ca o grădină secretă creată de tine, cunoscută de tine, în care tu ești și celalalt, iar timpul e o clipă suspendată, moartă în încremenirea sa.

Guest post by Lucia Moisă

Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂

Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.



Citiţi şi

Așa se pleacă de tot

Da, sunt inteligent și arogant!

Poate că femeile seamănă, în modul de a iubi, cu câinii

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
2,445 views

Your tuppence

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro