Acest site foloseste Cookie-uri, conform noului Regulament de Protectie a Datelor (GDPR), pentru a va asigura cea mai buna experienta online. In esenta, Cookie-urile ne ajuta sa imbunatatim continutul de pe site, oferindu-va dvs., cititorul, o experianta online personalizata si mult mai rapida. Ele sunt folosite doar de site-ul nostru si partenerii nostri de incredere. Click AICI pentru detalii despre politica de Cookie-uri.
Acest site foloseste Cookie-uri, conform noului Regulament de Protectie a Datelor (GDPR), pentru a va asigura cea mai buna experienta online. In esenta, Cookie-urile ne ajuta sa imbunatatim continutul de pe site, oferindu-va dvs., cititorul, o experianta online personalizata si mult mai rapida. Ele sunt folosite doar de site-ul nostru si partenerii nostri de incredere. Click AICI pentru detalii despre politica de Cookie-uri. Sunt de acord cu politica de cookie

Prima cafea?

6 June 2019

Sunt vreo zece cu totul,  în picioare, atârnaţi ca maimuţele de barele de sus. Vreo doi citesc, la geam, cu capul lipit de reflexia oraşului gri şi ploios. Alţii stau cu ochii-n telefon sau cu privirea pierdută, agăţată de stradă. Mulţi sunt nebărbieriţi. Prea mulţi. Prea bătrâni. Cu bărbi rare, de trei zile, ca nişte buruieni crescute aiurea pe obrajii scofâlciţi şi pătaţi de vreme. Cămăşi de toate felurile, decolorate, ici-colo cu câte-un nasture lipsă, răspândesc cu fiecare mişcare a aerului un iz stătut de fum de ţigară. Pe jos, undeva aproape de uşă – o sacoşă uriaşă, cu mânerele legate cu sfoară, stă într-un echilibru precar, susţinută la fiecare frână de aceeaşi mână, de parcă ar fi un copil care abia învaţă să meargă.

E urâtă dimineaţa din troleibuz. E gri şi umedă şi nebărbierită şi pute a mahoarcă. E bătrână şi ponosită şi pare că timpul atârnă ca o piele moartă de plictiseală. Ca să scapi, te tragi cu totul în tine asemenea unei broaşte ţestoase sătule şi lipsite de curiozitate şi rămâi acolo până îţi urmează staţia. Alteori te uiţi pe geam; dacă eşti femeie, te abţii cu greu să nu scoţi un şerveţel umed şi să începi să-l ştergi.

Dar iată că astăzi, la orele nouă dimineaţa, în troleibuzul 85, unde vreo zece persoane stăteau în picioare atârnate ca maimuţele, în timp ce două citeau şi altele îşi treceau degetele cu unghii boante şi murdare peste obrajii nebărbieriţi, în troleibuzul 85 aşadar, a început brusc să miroasă a cafea. De fapt nu era doar un miros. Era un parfum. Un val de aer greu de atâta savoare a intrat, la Universitate, pe uşile din mijloc ale troleibuzului, dând năvală peste toţi cei adunaţi acolo, făcându-i să-şi întoarcă capetele în toate părţile. Rând pe rând, şi cei zece din picioare şi ceilalţi cu priviri pierdute au început să-şi desfacă nările cât mai larg şi să tragă aer, direct în piept, aşteptând apoi, cu ochii închişi, să vadă pe unde îi va purta mirosul. Pe ele două sigur le-a dus la o cafenea de prin Roma sau Paris. După pantofii din piele bună, îmbătrânită însă pe la cusături, după rujuri, după riduri, să tot aibă vreo şaizeci şi cinci de ani. E ceva înduioşător la felul în care chicotesc ca două fetişcane, dându-şi coate discret şi începându-şi frazele obsesiv cu îţi mai aduci aminte… în timp ce nările li se dilată, făcând loc mirosului de cafea şi aducerilor aminte.

Smell Of Coffee, by Iva Krapez

Dintr-odată, tot troleibuzul se foieşte, implicat într-un exerciţiu de imaginaţie menit să ne facă tuturor dimineaţa mai frumoasă. Îmi vine să mă cocoţ pe un scaun, să arăt la întâmplare spre oameni şi să le spun: tu, cel din spate, prima cafea – unde şi cu cine? Tu aici, lângă geam – cea mai bună cafea? Tu, ăla cu căşti în urechi– cea mai tare cafenea? Mi-e ruşine să mă urc pe scaun, aşa că mă întreb doar pe mine: prima cafea? Sunt acasă, în bucătăria noastră cu buline. Am şaisprezece ani şi, nu ştiu de ce, mă simt mai obosită ca niciodată. Cică aşa se simte când corpul creşte, de parcă a te face mare trebuie să doară ca să nu ajungi să te grăbeşti prea tare. Tata se ridică de pe canapea, mă măsoară cu privirea ca şi cum ar vrea să se convingă încă o dată că a venit vremea şi pune apa pe foc. Când fierbe, adaugă două linguriţe de cafea. Atât. O beau din sorbituri mici, pe îndelete, încercând să mă observ din exterior. Dacă aş putea, aş bea-o în oglindă să nu ratez nimic. Prima cafea. Fără zahăr, că tata a uitat să pună. Aşa a rămas până astăzi.

N-o să vii la o cafea, nu?

În dimineaţa asta, lumea din troleibuzul 85 a băut cafeaua din mers. Cu ochii închişi şi nările dilatate. Doar el continua să strângă ca şi până atunci mânerele paporniţei uriaşe, încleştându-şi degetele pe ea la fiecare frână. Stătea ghemuit pe scaun, pierdut într-o geacă de blugi ponosită, cu obrajii supţi şi nebărbieriţi, mirosind a tutun prost şi a viaţă grea, pe jumătate trecută. Nu era un om al străzii. Nu era un cerşetor. Nu era bolnav. Doar că el luase troleibuzul şi atât. Cafea, băuse acasă.

Pe Ioana o găsiți și aici

Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂

Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.



Citiţi şi

Fii ca Feli!

Olivier Polge – “Sunt un nas”

Am trăit nenumărate sfârșituri, o să trec și peste ăsta

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
476 views

Your tuppence

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro