Şi pe mine m-a luat valul, m-a stârnit mirosul unei schimbări îndelung aşteptate şi m-am dus în Piaţă. Cu emoţie şi juvenil entuziasm. Două seri la rând. Am dat ture, am studiat feţe, am vorbit cu lume de tot felul, pentru că de tot felul şi era. Dar nu mă mai duc până nu iau o pauză de mulţime, de televizor, de facebook, de telefon, să şăd oleacă şi să cujet ce vreau eu.
Dragi mi-s protestele cu cauză bună, gata-s să-mi pun ideile şi vocea la bătaie, nu fug de primul rând şi n-am nimic împotriva lozincilor, chiar ne-clasice. Strig cât mă ţin puterile dacă au mesajul care coincide cu ceea ce vreau şi eu. De-mi-si-a! e mai puţin contondentă decât Jos!, că nu trimite cu gândul la KO, dar strig şi Jos! dacă asta este ceea ce vreau. De acord şi cu Ho-ţii!, că n-oi striga de-va-li-za-to-rii!, şi cu Min-ci-no-şii!, că e mai popular şi mai de impact decât demagogii. Dar rimele vulgare… Iar sicriul şi crucile au, după mine, un mesaj de-o violenţă egală cu aruncatul pietrei. Uite de-aia cred că felul nostru de a protesta este infantil, prin asta voind a zice că mulţi suntem ne-crescuţi. Cum ne-copţi suntem şi când ţinem în mână foi pe care sunt scrise abstracţiuni “anticipate, comasate…”, dar cerem lucuri foarte concrete – locuinţe, locuri de muncă sigure, salarii mai mari, pensii mai mari, condiţii de viaţă decente, siguranţa zilei de mâine…, uitând vorba că şi Dumnezeu dă, dar nu-ţi bagă şi în traistă.
Că a fost lipsa de exerciţiu democratic a pensionarilor de azi (trăiţi de două ori pe-atât în comunism şi care s-au adaptat mai greu sau deloc), că a fost lipsa de minime cunoştinţe despre cum funcţionează un stat de drept a generaţiilor care s-au ridicat spre maturitate chiar în aceste două decenii şi de aceea au putut fi mai uşor păcălite de demagogie şi populism o dată, hai, de două ori, e de înţeles. Dar să treacă 21 de ani de orânduire capitalistă dezorânduită şi sălbăticită tocmai de lipsa vredniciei de-a realiza şi sancţiona răul înainte de-a se înrădăcina, prin miting de protest, grevă ori prin vot, mie, una, mi-e de-ajuns ca să vreau să prind şi altceva în România până mor. Şi m-aş mai duce doar la un miting la care s-ar scanda “Cine ştie, să voteze! Cine nu, să nu mimeze!”. Că uite unde am ajuns…
Paranteză: Votul inteligent nu este discriminatoriu, pentru că oricine şi-ar dori şi-ar putea (re)căpăta dreptul de a vota cu un minim efort – trecând un examen prin care să facă dovada că are habar, nu la nivel academic, de Constituţie, de drepturile şi îndatoririle de cetăţean, de faptul că în forma de guvernământ a României preşedintele statului nu este şi şeful executivului.
O parte din populaţia acestei ţări nu are un minimum de experienţă cognitivă nici măcar pentru a trece strada într-un oraş. Aceasta ar fi respectabila, de altfel, lume a satului, de la cătune, până la comune, păstrătoarea bunului simţ, dar cu foarte puţină carte sau deloc. Ei nu protestează, dar merg conştiincios la vot cum merg şi la biserică. O altă parte a românilor, destul de mare şi ea, au carte, măcar liceul, şi pot trece strada, dar… nu ştiu de ce. Însă merg şi la mitinguri, şi la vot. Ştiu ei ce votează?
Şi, ca să fiu mai clară, am să pornesc de la marea mea durere – EDUCAŢIA. Pe care o consider mama tuturor bunelor, aşa cum proasta educaţie (acesta mi se pare a fi antonimul) poate deveni mama multor rele. Între care şi analfabetism funcţional pe care aceasta îl generează. Nu vă faceţi probleme că poate nu ştiţi la ce se referă, pentru că nimeni nu are interesul să facă zarvă în jurul rezultatele testelor PISA administrate în 2006, şi publice din 2007, care arată că mai mult de jumătate dintre elevii de 15 ani se aflau sub nivelul considerat minim necesar pentru a face faţă vieţii contemporane – adică, nu reuşeau să înţeleagă ceea ce citeau şi nu corelau informaţiile. Azi, mulţi dintre ei sunt pe cale să-şi ia licenţa. Şi dintre aceştia unii poate au ieşit să protesteze şi destui vor vota pentru prima dată. Şti-vor ei oare ce votează?
Şi mie mi-au ajuns multe pe-aproape de os, şi, dintre toate, cel mai rău, cum vă spuneam, lipsa educaţiei, dar şi lipsa meritocraţiei, corupţia, demagogia ori lipsa fair play-ului ca regulă generală de joc. Însă până nu vom şti ce şi de ce alegem într-un fel sau altul, vom fi mereu vulnerabili şi prinşi cu pantalonii în vine de orice iniţiativă ar avea un guvernant care nici măcar nu e controlabil prin procedura de recall (retragerea susţinerii alegătorilor dacă nu se ţin de ceea ce-au promis ca să fie aleși) sau de orice schimbare pe care am provoca-o la plesneală prin proteste spontane.
Şi, pe când mi-a fost mie clar pentru ce-aş mai ieşi în stradă, acolo lumea se împuţinase simţitor. Ceva se întâmplase în cea de-a cincea zi de proteste în timp ce eu cugetam. După ce în primele trei zile nu ieşise nimeni la declaraţii din partea guvernanţilor şi într-a patra ieşise un premier obosit, nu speriat, care a spus două platitudini, în cea de-a cincea zi de proteste, devenite clar anti-prezidenţiale, am aflat că Arafat îşi anunţase întoarcerea la minister. Şi, ca şi când protestul şi-ar fi văzut atins scopul, mulţimea a devenit o puţinime, oricum ar fi fost ea filmată de operatorii de televiziune. Iată cum, dacă schimbi macazul din viteză, trenul nu mai ajunge unde ai vrut, ci deraiază şi se opreşte în şanţ.
P.S. Căpcănoasă treabă să explic de ce lucrul pe care l-aş vrea cel mai tare să se întâmple ar fi votul inteligent, care e legat de o şcoală cu adevărat a vieţii. Dar du-te în Piaţă şi cere aşa ceva! Până ar veni SMURD-ul, copârşeul pentru Băsescu şi-ar şi găsi locatarul.
Citiţi şi
Țara nu e o peluză, s-o conduci c-o vuvuzea
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
