Cineva mă întreabă ce cred despre un articol care prezintă, pe un site românesc de psihologie, o carte foarte controversată în lumea bună a psihologiei mondiale: The Nurture Assumption: Why Children Turn Out the Way They Do, scrisă de Judith Rich Harris (poate fi descărcată gratuit de pe internet).
Articolul respectiv uită să spună că opiniile experţilor sunt împărţite: în vreme ce unii îi neagă autoarei competenţele de specialitate (nu şi-a terminta studiile), alţii acceptă că argumentele ei sunt demne de luat foarte în serios. Însă în România suntem obişnuiţi să vedem lucrurile în alb şi negru şi să interpretăm orice fie la o extremă, fie la cealaltă. Aşa că citim în articolul în cauză: „dacă stai să îi citești cartea The nurture assumption, o să te convingă și pe tine că paradigma influenței părinților asupra dezvoltării personalității copiilor (denumirea din engleză, nurture assumption, este mai scurta așa că o să o folosesc în continuare) este greșită.”
Eu aş interpreta cele scrise de Judith Rich Harris mai nuanţat.
Întreaga ei argumentaţie ţinteşte limitele psihanalizei: „Aşa cum o demonstrează povestea respingerii behavioriste a psihologiei freudiene (spusă aici în Capitolul 1), respingerea asumpţiilor acesteia nu a mers niciodată suficient de departe”, scrie în introducerea la ediţia a doua a cărţii. „Oamenii au putut accepta cu un oftat că ideea influenţei părinţilor asupra copiilor a fost oarecum supraestimată, însă ceea ce propuneam eu era mult mai eretic: că părinţii nu influenţează durabil personalitatea copiilor ori comportamentul lor în afara casei. Aceasta nu înseamnă că părinţii nu sunt importanţi – ei au alte roluri de jucat în vieţile copiilor” (sublinierile îmi aparţin).
Aceasta nu înseamnă, aş completa eu, că părinţii nu influenţează deloc personalitatea copiilor şi comportamentul lor în afara casei. De la începutul secolului XX încoace, rolul familiei a fost mult exagerat sub influenţa psihanalizei, care s-a dezvoltat – şi îşi menţine popularitatea şi clienţii / câştigurile financiare – tocmai pe ideea că traumele din copilărie ne marchează fundamental întrega viaţă. Însă a trece în extrema cealaltă şi a afirma că familia nu are niciun rol semnificativ în dezvoltarea copilului şi în relaţiile lui cu lumea în care trăieşte constituie o exagerare la fel de mare şi înseamnă să negi evidenţele.
Pentru mine, ca profesionist care a lucrat şapte ani la un doctorat pe tema educaţiei familiale, studiind literatura mondială din domeniu şi cercetând eu însămi „pe teren”, adică stând de vorbă mult timp cu destui părinţi şi copii, e surprinzător să constat că există printre psihologi unii care abia acum par a descoperi rolul foarte mare al grupurilor de egali (peer groups), rolul alegerilor pe care le face copilul însuşi etc.; în sociologie-antropologie, acestea sunt cunoscute de foarte multă vreme, inclusiv în România în perioada interbelică – am evidenţiat aceste contribuţii ale Şcolii Sociologice de la Bucureşti într-un articol publicat în Current Sociology, una dintre cele mai reputate reviste de sociologie din lume.
La finalul tezei de doctorat, semnalam că niciun copil şi niciun adult nu e produsul unui singur grup social şi nu reproduce niciodată aidoma comportamente învăţate într-un grup sau în altul; fiecare acumulează în relaţiile cu diferite grupuri (familie, grupuri de joacă, de distracţie sau de studiu, şcoală, grup de muncă etc.) un ansamblu foarte complex de resurse, pe care le activează apoi, în diferite contexte, selectiv, în funcţie de cum defineşte situaţia şi de alegerile personale.
De aceea şi este recomandat ca, după 5 ani, fiecare copil să interacţioneze cu medii cât mai multe şi mai variate: cu cât sunt mai variate, cu atât cel în cauză are şanse să acumuleze resurse mai numeroase. Rolul părinţilor constă nu în a-l proteja pe copil de influenţe considerate „nocive”, ci în a-l ajuta să înveţe să interpreteze diferitele resurse şi să aleagă sănătos, şi pentru el şi pentru ceilalţi.
Puteţi citi, dacă vă interesează, toată argumentaţia în cartea care prezintă rezultatele cercetărilor mele în acest domeniu: Sociologia educaţiei familiale. Vol II. Familie şi educaţie în societatea românească. O istorie critică a intervenţionismului utopic, apărută la Editura Polirom în 1998 (ediţia a doua: 2002) ; cineva îmi spunea că o citeşte ca pe „un alt fel de Amintiri din copilărie”. O puteţi descărca gratuit la această adresă: http://elisabetastanciulescu.ro/biblioteca/
Ce aş vrea eu să reţineţi din cele scrise aici ?
Nu vă învinuiţi părinţii pentru toate neputinţele voastre.
Nu vă învinuiţi, ca părinţi, pentru toate greşelile, insuccesele şi suferinţele copiilor voştri.
Nu acordaţi credit nelimitat psihanalizei.
Nu luaţi drept bune toate cele pe care le citiţi pe site-uri sau auziţi de la diferiţi posesori de diplome şi certificări profesionale.
Orice aţi citi sau auzi, căutaţi şi alte perspective, inclusiv critici, şi cântăriţi bine argumentele de o parte şi de cealaltă.
Întrebaţi-vă „Ce beneficii obţin dacă dau crezare spuselor lui X/Y” şi „Ce pierd dacă îi ascult şi pe criticii lui/ei”.
Citiţi şi
Nebunii ani ‘20 – Babylon Berlin
Un gentleman poate trece prin orice
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
