Acest site foloseste Cookie-uri, conform noului Regulament de Protectie a Datelor (GDPR), pentru a va asigura cea mai buna experienta online. In esenta, Cookie-urile ne ajuta sa imbunatatim continutul de pe site, oferindu-va dvs., cititorul, o experianta online personalizata si mult mai rapida. Ele sunt folosite doar de site-ul nostru si partenerii nostri de incredere. Click AICI pentru detalii despre politica de Cookie-uri.
Acest site foloseste Cookie-uri, conform noului Regulament de Protectie a Datelor (GDPR), pentru a va asigura cea mai buna experienta online. In esenta, Cookie-urile ne ajuta sa imbunatatim continutul de pe site, oferindu-va dvs., cititorul, o experianta online personalizata si mult mai rapida. Ele sunt folosite doar de site-ul nostru si partenerii nostri de incredere. Click AICI pentru detalii despre politica de Cookie-uri. Sunt de acord cu politica de cookie

Relația de la birou nu se compară cu nimic!

30 July 2018

Nu este nimic mai apăsător decât o relație la serviciu. Indiferent de cât de discreți sunt partenerii, indiferent de statutul marital al fiecăruia, tensiunea ce se acumulează între ei și colegi este greu de dus și se suprapune, inevitabil, stresului specific. Este adevărat că iubirea nu prea alege rațional și nici nu ascultă de convențiile sociale, așa că nu ne rămâne decât să luptăm pentru triumful ei, în orice condiții. Și totuși…

Și știu ce spun. Că sunt pățită fără să se întâmple, practic, nimic. Dar să vă povestesc.

Am schimbat multe locuri de muncă de-a lungul timpului. Din curiozitatea de a învăța cât mai multe, din plictiseala de a mă plafona într-un singur loc sau chiar din cauza condițiilor de muncă (din cauza banilor niciodată, pentru că ăsta este un aspect pe care îl lămuresc încă de la semnarea contractului).

Așa se face că acum trei ani am ajuns într-o nouă corporație. Cunoașteți stilul, birouri ca un hangar, fără ziduri și cu mesele grupate câte patru, atmosferă tipică, doar șeful avea biroul lui, cu geamuri mari și uși de sticlă. Eu nimerisem undeva la margine, „strivită” între trei colegi din părți și peretele din spate, luminată insistent de un neon harnic, de parcă m-aș fi aflat într-un permanent interogatoriu. Însă fusese singura soluție de moment. Pășisem cu stângul și aș fi fost în stare să-mi dau demisia chiar a doua zi dacă nu ar fi fost ochii șefului de proiect despre care aveam impresia că mă urmăresc și când el se află cu spatele la mine. Cum sunt specialistă în a crea romane întregi de dragoste visând cu ochii deschiși, nu mi-am făcut iluzii, dar nici nu am putut să-mi urmez intențiile inițiale, așa că am rămas în așteptare, în colțul meu rece și trist.

cuplu serviciu

Primul semn nu a întârziat însă să apară. La o mică reorganizare a biroului, el a făcut câteva scamatorii greu de urmărit, dar al căror rezultat a fost scoaterea mea la „lumină”! M-a mutat la un birou relativ aproape de al lui și, cel mai important, lângă fereastră, așa că lumina neonului devenise, dintr-odată, prietenoasă. Cu alte cuvinte, echilibru! Incredibil ce efect a avut asupra mea această schimbare. Nu numai că nu mai oboseam atât de repede ca înainte, dar acum lucram și cu mare plăcere, așa că am început să mă remarc aproape fără să vreau. În plus, între mine, ochii lui și imaginația mea tot mai neastâmpărată, lucrurile riscau să alunece pe o pantă tare periculoasă. O simțeam, dar nici în ruptul capului nu aveam de gând să mă opun. Dimpotrivă! Devenisem expertă în ocheade, la întâlniri eram mereu numai ochi și urechi, stăteam peste program doar ca să fie mândru și mulțumit de mine și să-i dau motive tot mai multe să stea de vorbă cu mine. Iar surâsul său era semn că sunt pe drumul cel bun. Și mă bucuram…

Cu toate aceste… lucrurile evoluau tare lent. Cea mai notabilă întâmplare a fost atunci când eu, exasperată de atâtea priviri și zâmbete, l-am luat de mână într-un moment când ne aflam singuri. Nu am apucat să-i văd reacția, căci chiar atunci a intrat cineva și a trebuit să disimulez un mic incident, cerându-mi imediat scuze. Nu mai înțelegeam nimic. Problema e că începuseră să înțeleagă ceilalți mai multe decât mine, mai cu seamă când prima promovare a venit mai repede decât s-ar fi așteptat oricine. Da, m-am simțit iar încurajată… însă, ce aveam? Ocheade, zâmbete, apreciere profesională, presiune din partea colegilor care deja bârfeau fără menajamente și… patul gol. Așa că mi-am mai acordat o șansă și mi-am oferit un termen – trei luni. Dacă în trei luni nu se întâmplă nimic, îi lipesc demisia între ochii ăia cu care m-a înnebunit!

Vreți să știți deznodământul? După două luni, el a fost cel care și-a cerut transferul la alt sediu. Mi-a trimis înainte un SMS în care îmi mărturisea că s-a îndrăgostit de mine, dar că nu poate avea o relație la locul de muncă, ultima de acest gen terminându-se dramatic, presiunea (ce vă spuneam?) fiind prea mare și că poate, cine știe, ne vom reîntâlni… în viața asta sau în alta…

Iar eu? Ei bine, eu nu am avut mult timp să plâng după ochii fermecați pentru că… am primit postul lui! Pam-pam!



Citiţi şi

Nu se mai poate…

Vreau răsfăţ din partea unui stăpân de calitate

Unde ești, iubire?

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
2,570 views

Your tuppence

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro