Acest site foloseste Cookie-uri, conform noului Regulament de Protectie a Datelor (GDPR), pentru a va asigura cea mai buna experienta online. In esenta, Cookie-urile ne ajuta sa imbunatatim continutul de pe site, oferindu-va dvs., cititorul, o experianta online personalizata si mult mai rapida. Ele sunt folosite doar de site-ul nostru si partenerii nostri de incredere. Click AICI pentru detalii despre politica de Cookie-uri.
Acest site foloseste Cookie-uri, conform noului Regulament de Protectie a Datelor (GDPR), pentru a va asigura cea mai buna experienta online. In esenta, Cookie-urile ne ajuta sa imbunatatim continutul de pe site, oferindu-va dvs., cititorul, o experianta online personalizata si mult mai rapida. Ele sunt folosite doar de site-ul nostru si partenerii nostri de incredere. Click AICI pentru detalii despre politica de Cookie-uri. Sunt de acord cu politica de cookie

Scrisoare către două necunoscute

15 February 2018

ANDRA TISCHERUnii spun că iubirea nu are nevoie de cuvinte, pentru că ea e stare inefabilă și orice expresie rostită nu face decât să o trivializeze, s-o coboare în contingent și să-i destrame vraja. Că nu contează decât ceea ce simți, chiar dacă te afli la distanță de două trenuri sau două vieți, că ești viu sau mort, pentru celălalt ești vis și imagine vie. Tăcerea se află, pentru cei amintiți, pe post de rugăciune mută. Un fel de a spune că ajunge să gândești un om, iar acela se manifestă viu, în fața ta, iar tu nu trebuie decât să întinzi mâna ca să-i atingi căldura.

Alții au nevoi egoiste, se vor în centrul atenției, nu pentru că ar fi Toma Necredinciosul, ci pentru că au nevoie de concretul ființei care se revendică în fața lor ca singurul om de pe planetă care ar fi în stare să le sărute umbra pașilor, dacă aceștia le-ar întuneca prezența. ”Vreau să te pipăi și să urlu: Este!”, spunea Arghezi, invocându-și dramatic Demiurgul și care descinsese ”atât de singur și pieziș”, pentru că nu era precum ceilalți care se prosternau în tăcere unui Dumnezeu ascuns în ceruri. Aceștia cred că, dacă lumea s-a întemeiat din Logos și el a căpătat viață din iubire, la fel se procopsesc și ei, atinși de forța indescriptibilă a cuvântului care vindecă, alină și supune. Poate că oamenii care se iubesc sunt asemenea unor vase comunicante, numai în prezența lichidului vital își găsesc adevărata substanță, pentru că orice mărturisire alungă demonii, se spune în popor, probabil referindu-se la incertitudinile care provoacă nefericire și ucid sentimentele. Trăim într-o lume a cuvintelor, dar ne înecăm cu ele atunci când deschidem gura.

Da, cred că trebuie să comunicăm prin vorbe, să le rostogolim între noi ca pe niște mingi de emoții care să ne curenteze și să ne dea senzația că pulsăm. Vorbind, ne vorbim. Înțelegem că suntem parteneri și că avem înaintea noastră toate căile deschise spre a ne putea locui. Spre a ne putea găsi, în cazul în care ne rătăcim. Spre a ne putea răzgândi, când orice rațiune capitulează în fața tăcerii.

Ce altă victorie mai însemnată asupra slăbiciunilor decât o scrisoare  de dragoste, fie ea și către două necunoscute (desigur, nu necunoscute între ele, ci gata să se ofere una alteia, prin evocare, și amândouă celui ce se caută, spre a se găsi)?

16388183_576943419181651_7493033828218730470_n

Sursă foto: photostories.photography.com

Octavio Paz – Scrisoare către două necunoscute (din volumul ”Arenas movedizas” -„Nisipuri mişcătoare”, 1960)

”Nu-ţi ştiu încă numele. Te simt a mea, pînă într-atât încât a te numi în vreun fel ar fi de parcă m-aş despărţi de tine, de parc-aş recunoaşte că eşti diferită de substanţa din care sunt plămădite silabele ce-mi alcătuiesc numele. În schimb, i-l cunosc prea bine pe al ei şi  măsura în care numele acesta se interpune între noi ca un zid imperceptibil şi elastic ce nu poate fi trecut nicicând.

Toate astea trebuie să ţi se pară confuze. Prefer să-ţi explic cum te-am cunoscut, cum mi-am dat seama de prezenţa ta şi de ce cred că tu şi ea sunteţi şi nu sunteţi una şi aceeaşi.

Nu-mi aduc aminte de prima oară. Te-ai născut odată cu mine sau acea întâlnire, cea dintâi, este atât de îndepărtată că a avut timp să prindă formă înlăuntrul meu şi să mi se topească în fiinţă? Risipită în mine însumi, nimic nu-mi îngăduia să te disting de restul făpturii mele, să-mi amintesc de tine, să te recunosc. Dar zidul tăcerii, care în anume zile îmi blochează gândirea, valul fără nume – valul de neant ce-mi urcă din stomac pînă la frunte şi se instalează acolo cu un nesaţ nicicând domolit şi o hotărâre implacabilă, nevăzuta prăpastie ce mi se deschide uneori în faţă, imensa gură maternă a absenţei – vaginul care se cască şi mă înghite şi mă scuipă şi mă aruncă afară: la timp, încă o dată la timp! -, răul şi senzaţia de vomă ce mă fac să mă prăbuşesc ori de cîte ori mă privesc din înaltul foişorului ochilor mei… totul, în sfârşit, ce-mi arată că nu sunt decât o absenţă ce se năruie, îmi revela – cum să spun oare? – prezenţa ta. Sălăşluiai în mine precum nisipul acela fin ce se prelinge într-un mecanism gingaş şi care, dacă nu-i zădărniceşte mersul, i-l tulbură până ajunge să-i distrugă întregul angrenaj.

A doua oară: într-o zi mi te-ai desprins de trup, când am întâlnit o femeie înaltă şi bălaie, înveşmântată în alb, care te aştepta zâmbitoare pe cheiul micuţ. Mi-aduc aminte de lemnul negru şi lucios şi de apa cenuşie zbenguindu-i-se la picioare. În jur, puzderie de catarge, pânze, bărci şi pescăruşi scoţând ţipete. Pe urmele paşilor tăi m-am apropiat de necunoscută, care m-a prins de mână fără o vorbă. Am străbătut împreună ţărmul solitar pînă am ajuns la stînci. Marea dormita. Acolo am prins să cânt şi să dansez; acolo am rostit blesteme într-o limbă pe care am uitat-o. Iubita mea râdea la început; apoi a izbucnit în plâns. În cele din urmă a fugit. Natura nu se arătă nesimţitoare la chemarea mea; pe când marea mă ameninţa cu pumnul, soarele coborî drept spre mine. Când astrul îşi puse ghearele pe creştetu-mi zbârlit, am început să mă încing. Apoi se restabili ordinea. Soarele se întoarse la locul lui, iar lumea rămase infinit mai singură. Iubita îmi căuta cenuşa pe stânci, acolo unde păsările sălbatice îşi ascund ouăle.

Din ziua aceea am început s-o urmăresc. (Pricep acum că, de fapt, te căutam pe tine.) După ani şi ani, într-altă ţară, îndreptându-mă în grabă spre un asfinţit ce mistuia înaltele ziduri roşii ale unui templu, am văzut-o iar. Am oprit-o, însă ea nu-şi mai amintea de mine. Printr-o stratagemă care acum nu mai contează, am izbutit să mă prefac în umbra ei. De atunci n-o mai părăsesc. Preţ de ani şi luni de zile, preţ de câteva minute îngrozitoare, am luptat ca să trezesc în ea amintirea primei noastre întâlniri. În zadar i-am tot explicat cum te-ai desprins din mine spre a sălăşlui înlăuntrul ei, plimbarea noastră pe ţărmul mării şi fatala-mi imprudenţă. Sunt pentru ea uitarea aceea care tu ai fost pentru mine.

Mi-am irosit viaţa străduindu-mă să te uit şi să-mi amintesc de tine, să-ţi fug din cale şi să te urmăresc. Nu sunt mai puţin singur ca atunci când, copil fiind, te-am descoperit în băltoaca din grădina unde plouase de curând, mai puţin singur decât atunci când, la vârsta adolescenţei, te-am contemplat printre doi nori sfâşiaţi, într-o seară ce trăgea să moară. Însă nu mă mai prăbuşesc în propriu-mi neant, ci în alt trup, în nişte ochi ce se măresc şi se micşorează, devorându-mă şi ignorându-mă, o crăpătură neagră fremătândă, mărgean viu şi nesăţios ca o rană proaspătă. Trup în care-mi pierd trupul, trup infinit. Şi dacă vreodată prăbuşirea-mi va lua sfârşit, acolo, de partea cealaltă a abisului, poate o să revin iar la viaţă. La viaţa adevărată, cea care nu înseamnă nici noapte, nici zi, nici timp şi nici vreme nepotrivită, nici linişte şi nici mişcare, la viaţa înfiorată de viaţă, la strălucirea pură. Dar poate că toate astea nu-s decât un străvechi chip de a invoca moartea. Moartea născută odată cu mine şi care m-a părăsit spre a-şi face lăcaş într-alt trup.”

 Traducere: Tudora Şandru-Mehedinţi

Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂

Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.



Citiţi şi

40 de forme de a muri (I)

Iubesc, deci sunt viu!

De ce-ai omorât-o, câine, nu ți-a fost milă de ea?

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
650 views

Your tuppence

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro