Nu-mi place chimia. Nu mi-a plăcut niciodată. Revelaţia şi curajul de a recunoaşte faţă de mine însămi le-am avut după ce am citit cartea „Open” a lui Andrè Agassi. V-o recomand şi vă recomand să-i sfătuiţi pe copiii voştri s-o citească. E o autentică lecţie de viaţă, un argument care o să vă dea de gândit. E viaţa unui om mereu în căutare, viaţa unui om obligat să facă ceea ce nu-i place, dar conştient că trebuie s-o facă pentru că altă cale nu cunoaşte. Agassi zice că nu i-a plăcut niciodată tenisul, că a avut o ură profundă pentru acest sport şi, totuşi, a ajuns unul dintre cei mai buni tenismeni din toate timpurile.
Aşa cum spuneam, nu mi-a plăcut chimia şi, totuşi, am încercat s-o învăţ din dragostea şi stima pe care le aveam pentru profesoara mea de chimie de la liceu. O profesoară extraordinară şi un om deosebit de frumos. Doamna Teodora Diaconu, aşa o cheamă pe profesoara mea, a pregătit zeci de elevi pentru olimpiadele de chimie şi foarte mulţi au ajuns la faza naţională, apoi profesionişti de succes. Lucra cu ei după orele de program, îi ajuta, îi stimula şi-i încuraja cu dragostea unei mame. Doar pasiunea pe care o avea pentru profesia dânsei au ajutat-o să devină un dascal atât de iubit şi de respectat. Eu am iubit-o ca dascăl, dar n-am reuşit să-i iubesc materia, n-am reuşit să-mi creez o pasiune. Atunci am fost dezamăgită, dar azi îmi dau seama că a fost un bine, că să faci ceva fără să-ţi provoace freamătul acela al pasiunii, cu timpul, devine greu de suportat. N-am avut voinţa lui Agassi să insist şi, din fericire, nici n-am fost obligată s-o fac, aşa cum a fost el, de părinţi.
La o concluzie am ajuns, că în viaţă, atunci când îţi dai seama că strada pe care ai început-o te duce acolo unde mintea şi sufletul n-ar vrea să fie, e bine să renunţi, e bine să apuci o altă cale, să te opreşti la un stop, să nu bătătoreşti ani la rând strada care nu te duce nicăieri. Aşa e şi în iubire. Deseori ne tăvălim în ţărâna călduţă a unei relaţii care nu e ceea ce ne dorim. Simţim că viermii de mătase n-o să se transforme niciodată în fluturi care să zboare bezmetici prin stomacul nostru, că inima noastră n-o să se transforme în scântei luminoase, că gelatina o să fie doar în piftii şi nu în genunchii noştri şi, totuşi, aşteptăm ani la rând o minune. Aşteptăm ca zgomotul propriilor idei, aşteptări, aspiraţii să rupă bariera. Uneori e de ajuns un mic val ca să ne dăm seama că barca noastră pluteşte în ape greşite, şi tot valul acela micuţ poate să întoarcă ruta, să schimbe direcţia. Şi noi ştim, în sufletul nostru ştim că greşim, dar n-avem puterea, priceperea şi dorinţa de a renunţa la traseul pe care îl cunoaştem pentru unul nou. Conştientizăm că strada pe care suntem e cea greşită, nu e o înfrângere, ci, mai degrabă, o victorie. Înseamnă că avem experienţa şi dorinţa să luptăm pentru real şi nu doar pentru imaginar, că suntem pregătiţi să ne schimbăm existenţa, chiar dacă schimbarea ne sperie, ne îngrijorează, ne conduce spre necunoscut. Şi de toate acestea e bine să ne dăm socoteală doar nouă, fără să ne pese de micul sau marele tsunami pe care l-ar provoca decizia noastră.
Pe Marietta o găsiţi întreagă aici.
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂 Trimite-ne textul pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Dragostea nu este o permanentă stare de entuziasm
Fără femei libere, lumea toată e în lanțuri
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
