Încotro ne îndreptăm?
De ce vorbim despre patriotism, dar doar cu furca în mâini?
De ce nu mai cântăm Imnul României sau, dacă o facem, nu-l mai lăsăm să ne traverseze?
De ce generăm perpetuu gânduri care ne fac rău?
De ce uităm să ne zâmbim?
De ce nu ne complimentăm?
De ce ne învățăm copiii ce este frica?
De ce ne batjocorim cu entuziasm?
Nu ştiu dacă există reţete pentru a fi mai buni, nu cred că e vreo pastilă care să ne facă mai înțelepți. Nu avem nevoie decât de secunda în care închidem ochii și alegem gândul bun.
Înțeleg furia, deznădejdea, amărăciunea, tristețea, toate acestea declanșate de așteptările rămase suspendate, nesoluționate de-a lungul anilor trecuți si nefericiți, …manifestații, strigăte, scandări, toate cu „Jos…!” „Demisiaaa….” „Huo..!”
Ne strâmbăm unii la alții, ne înjurăm cu orice prilej, ne ascuțim săbiile în fiece zi. Am devenit complet conflictuali… cam toți!
NU ar fi cazul, înainte de a ne urî unii pe alții, să încercăm, totuși, să ne iubim, poate ne iese?
Niciodată, dar niciodată, niciodată, să nu aveți sentimentul că promovând cu atâta încrâncenare ceea ce ne lipsește, vom deveni altfel decit niște ciunți… cu toţii!!
Nu mai sunt de acord cu toate acestea, dar în principiu, înțeleg.
Ce-ar fi dacă ne-am face bannere cu slogane pozitive, având numele oamenilor frumoși din țara asta, cum ar fi… al scriitorilor, profesorilor, sportivilor, elevilor, medicilor, psihologilor, al celor care fac performanță, al celor care iubesc, al celor care îmbrățișează, zâmbesc. Dacă am promova la fel de abuziv ca răutatea, acțiunile, manifestațiile pozitive?
N-am obosit să purtăm haina asta îmbâcsită, ponosită? Încă nu ne miroase?
N-ar fi timpul să parcurgem distanțe, predând ștafeta numită încredere, fiind buni coechipieri, alergând cât de bine putem, individual vorbind, tocmai pentru beneficiul, succesul nostru și al echipei?
A fi un popor înseamnă a ne iubi cu bune și rele, dar facem caz de cele rele ca și cum ne-am făli, cele bune pierzându-se definitiv din conștiința noastră.
Iată un slogan: „România, iubește-te!”
Și eu am uitat să-ți mai spun asta, dar azi o fac. Te iubesc și iată ce am învățat eu:
• pot să strâng pumnul, nu doar ca să lovesc, ci să țin bine ceea ce primesc;
• în iubire, mâna întinsă poate să însemne a da sau a primi. Oricine ai fi și oriunde ai fi, fii pregătit pentru mâna întinsă;
• pot deschide palma și atinge obrazul cuiva, nu doar pentru a-mi exprima furia, ci pentru că iubirea mângâie;
• furia naște monștri, unul care mă atacă pe mine și unul care te atacă pe tine.
• oftatul sau urletul la lună din cauza destinului ce pare implacabil nu înseamnă decât tăvălirea energiei mele prin negru sau gri. Destinul își are casa în mintea și sufletul meu, iar eu pot să-mi trec pensula prin amestecul de culori, că doar El, Dumnezeu, a creat o lume întreagă, iar eu frântură divină, nu pot să creez o viață, viața mea?
• deși iubirea poate îmbrăca în ochii unora hainele naivității, nu contează. Doar iubirea contează;
• norii care par aduși de alții pe cerul vieții tale sunt luați cu japca de tine și „siliți” să rămînă. Risipeşte-i! Ai în plămâni suficient aer! Nefericirea unora le este „prietenă”, pentru că i-au deschis cândva ușa și au cunoscut-o foarte bine. A devenit „Prietenă de-o viață”;
• fiecare mărturisire a iubirii ce mi-o port e poarta către iubirile ce vi le pot oferi;
• fiecare iertare e… senin. Unde se văd cerul și seninul, lumina e iubire;
• iubirea e plin; e un plin din care oferi. Plinul e doar la tine: iubirea pentru tine. Doar când ai, poți da.
• eu și cu tine (oricare „tine”) suntem parte a unui întreg, al aceluiași mecanism. Și atunci mă întreb: de ce ne risipim în competiții, când noi avem fiecare un rost, iar rostul meu, și-al tău… și al lui este să facem mașinăria să meargă… ceas. Suntem un organism viu!
• totul se învață, inclusiv fericirea. Problema noastră este că nu avem anduranță;
• orice vis devine realitate dacă îl convingi că-l visezi cu adevărat.
• „Bucuria este un cântec, o lumină….” spunea cineva. Voi cântați?
• atunci cînd mă supăr pe alții, îmi văd supărările pe mine (oglinzi). Nimeni nu mă poate agresa dacă eu mă iubesc. De câte ori nemulțumirea are glas care sparge timpane și degete sfidătoare arată spre ceilalți, trebuie să dau stop, replay …slow motion și apoi degetul disprețuitor va face cale-ntoarsă. Sunt eu, cu frământările, neajunsurile mele, nu doar ei!
• voința exercitată fără zâmbet obosește repede;
• liniștea interioară curăță ideile fixe de praf, făcându-le mobile;
• orice învățătură, dacă nu stă sprijinită pe iubire, nu e învățătură, ci doar acumulare inutilă;
• binecuvântarea nu este doar un cuvânt. Este o stare, o minune.
• eu pot sfinți locul, nu doar sutanele o pot face. Lumina divină este în fiecare dintre noi: Colindați lumile altora!
• nu degeaba culoarea verde este preferata mea; comunicare, relaționare, dragoste… Inimă! Chakra inimii.
• iubirea nu are sex.
Am învățat să caut în suflet cu ochii deschişi.
Cineva întreba: de câte ori se poate muri într-o viață? Eu am răspuns: de câte ori uiți să-ți spui că te iubești.
Iubindu-mă, pe tine, Românie, aș putea să te ador, ca atunci când eram copil. Cândva am fost topită după tine! Mi-am dorit un poster cu Harta ta!
Unii spun că pământul nostru este locul cu cea mai mare încărcătură energetică.
Deci, Dumnezeu ne-a pus în traistă. Dacă tot e plină, să avem grijă de ea!
Citiţi şi
Când nu știi încotro: 4 întrebări care te pot ghida în vremuri incerte
Gelozia – Anatomia unei emoții care ne tulbură relațiile
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
