Ce spui, doctore? Crezi că scăpam cu bine?

30 January 2018

Doctore, simt ceva mortal/Aici, în regiunea ființei mele

O seară de început de toamnă. M-am reîntâlnit cu ea. Nu, nu o cunoscusem până atunci, dar sentimentul a fost de regăsire. Știu, multora ni s-a întâmplat, dar asta nu face reîntâlnirea mea cu ea mai puțin importantă. Mesajul a venit nu într-o sticlă, ci în fața unui market.

Nu mai crede în iubiri, nu crede nici în blesteme, nu crede. Bănuiesc că a învățat să simuleze fericirea, având la îndemână buze roz, credibile.

Prima dată când am zărit-o, am simțit că SIMT. Cu coada ochiului, am văzut bucuria, entuziasmul, nedumerirea și un zâmbet venit ca o confirmare, toate acestea ca într-un dans, în afara timpului și a spațiului.

Acum când scriu, simt că SIMT, dar privirea nu mai este doar în colțul ochiului, ci adânc înlăuntrul tău, scotocind, cautând curajoasă, la fiecare pas simțind când fierbinte, când rece, mirosind ba a tei, ba a furie, apoi colțuri, lumină, întuneric, ape stătute, tulburi, cărări multe, sinuoase, dar undeva-cândva, abia deslușit, cântecul păsărilor deja renăscute, sufletul stând la masă cu toate vietățile, într-o comuniune grozavă.

Ce să-i spun, doctore, ca o s-o ajut să se repare?

două prietene

Într-o lume ca a noastră, unde îmi port iubirea ascuns, am ajuns să fug cu mine de mine însămi. Nu-mi permit poezia, nu-mi permit să o port în mâna mea pe străzi, nici măcar o privire caldă, nu, pentru că poliția „moralității” are agenți peste tot. Până și atunci când scriu despre mine, eu sunt, de fapt, un personaj în povestea mea.

Îi privește buzele roșii și cărnoase cu poftă, lacom. Nu mai ajunge la ele decât în exercițiile imaginației, în seri, când fiecare își odihnește trupul în paturi din case diferite.

Când i se face insuportabil de dor, caută în telefon cele câteva fotografii cu ea sau în laptop. Ar privi-o în amurg, în răsărit, în bucătărie, în trecere, în aerul orașului. Nestăvilite sunt dorințele, nestăvilite privirile.

Acum coboară treptele din piatră ale unei cărări care duce nicăieri. Un Balcic senin, din care au rămas  doar eternele povești. Ar iubi-o călătorind, prin fiecare gară, până ce trenul ar recunoaște dragostea lor ca pe o emblemă. (Dove vai? Vado a Toscana!)

De unde oare atâta inconștiență, să ai curajul să porți chipul  acesta desăvârşit pe oriunde?

O adoră când părul îi atinge umerii neglijent, când colțurile gurii (din care mușcă ostentativ, rănindu-și buzele, pentru a fi salvate), linii perfecte dedicate zâmbetului se cuibăresc în lumina soarelui (habar nu are că zâmbetul ei este poartă spre o operă de artă), când întinde palmele în îmbrățișarea degetelor, când povestește despre potecile pe care călător s-a numit sau despre cele nestrăbătute încă, când fiecare îmbucătură e o poveste despre copilărie, având drăgălășenia, candoarea unui copil pofticios, când ceafa ei e liberă să fie adulmecată, când cămașa albă dezvelește umăr cald, când sânii provocatori par ascunși dincolo de nimic.

Îi place să o privească făcând, desfăcând, vibrând, cântând, răzând. E ca o poezie fără rimă, ca o pelicula vie peste timp.

Fiecare îmbrățișare frige, dar călește.

A atins tot ce se putea atinge, dar n-a făcut popas pe nicăieri și asta a început deja să doară. Îi știe buzele închise, întredeschise, uscate, ochii plânși, sânii în podul palmei, adâncul febril, pulsațiile, cambrarea, mirosul pielii, sunetul travaliului numit dorință și fiecare dintre ele se împletesc, brodând dragostea.

Așa simțeam într-o seară de ianuarie și, neputincioasă, am devenit naratorul propriei mele povești. Mă simt prinsă între lumi, insuficient de asumată să-mi strig iubirea pe nume. Dacă mă rătăcesc în propria-mi viață până la absența totală?

De ce unele iubiri sunt mai iubiri decât altele? De ce zâmbetul unui bărbat în fața unei femei este mai ortodox decât buzele mele acoperind gura ei? De ce palmei mele în atingerea palmei ei trebuie să-i fie rușine?

Doctore, să ne dai o rețetă, dar te rog să scrii așa: 50 mg/curaj o dată la patru ore (se crește doza de la o săptămână la alta) și iubire în fiecare dimineață și seară, nedozată și, de preferat, toată viața. Ce spui, doctore? Crezi că scăpam cu bine?

Guest post by Olivia  

Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂

Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.



Citiţi şi

I-am spus să mă aștepte și acum mi-e frică că am făcut o mare greșeală

Inelul pentru mine o fi ajuns pe degetul ei?…

Nu poți iubi, dacă nu ești liber

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
782 views

Your tuppence

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro