La dreak, s-a fu… mausu’! Murphy, frate!, chiar cînd veam mai mare nevoie de scris. N-a mai pornit, cu toate zgîlțîielile, frecționările și restartările mele. Nici cu băgat-scos. L-am pus p-ăla mic de la notebook și i-am dat mai departe. Am terminat textul pentru „Cațavencii”, l-am trimis la trei gagici în probe și corectură și dup-aia l-am expediat aproape în termen. Oricum, a mers ceva și ăsta, cred că are fo’ zece ani…
*
Plăteam deja pensie alimentară, deci eram în regulă, chiar dacă terminasem de achitat și restanțele de vreun an, pînă s-a terminat cu procesele la IML. La un moment dat, luam „decît” juma’ de soldă. Nu mă ocupam eu d-astea, îmi opreau alea de la financiar; și era mai bine așa. Le mai înjuram eu, cînd vedeam fluturașul, de multe ori de față cu alții, pentru spectacol și refularea energiilor negative. Apoi venea și fosta la rînd. E adevărat că fetele alea n-aveau nicio vină, ba chiar unele erau chiar faine, dar mai dădeam și eu cîte o reprezentație, măcar atîta, nu?!
Ajungeam o dată – de două ori pe lună în B., la ai mei, în apartamentul perete-n perete cu ea. Acolo unde-am stat și eu cîțiva ani. L-am zugrăvit din greu, banii erau puțini; la început, luptă corp la corp și muncă dreaptă, cu trei geamuri sparte într-o singură zi, cînd le-am montat după ce am vopsit ramele, cu o cutie de vopsea vărsată pe noua mochetă și alte peripeții de om nemuncit și fără oportunitatea unor bunici la țară. Apoi m-au lăsat în pace, s-au lecuit, nu mai trebuia să fac nimic.
Toate astea erau deja mult în urmă, cu cada aia de colț cu tot, făcută cadou de un 1 martie familiei, din fonduri proprii, adică banii personali și adusă personal de instalator tocmai de la un depozit din Focşani, călare pe acoperișul Daciei lui 1310, albă. E adevărat că la debarcarea din efemerul domiciliu conjugal, după o judicioasă împărțeală de lucruri comune, girată de vaca aia bătrînă, cînd din toată agoniseala m-am ales cu o combină și un calculator demult uzate moral, m-am gîndit cel puțin zece minute (cum) să bag cîteva cuie în ea, așa, doar din dragoste.
Eram de cîteva zile la ai mei, veneau un sfîrșit de an și un șir de zile libere. Îi adusesem și Andreei ceva, pe vremea aia vorbeam cu o duduie specialistă în copii, deja mijlocise apariția cîtorva zeci prin maternități cu ștaif, și era abia în rezidențiat, nu știa de nimic altceva și nu o interesa decît ce era din branșă, pentru asta trăia; și ne plimbam cîte o jumătate de oră cam de două ori pe trimestru. Dar m-a sfătuit „profi” ce jucării se recomandă pentru un copil, pe perioade clare, cu ani, luni și zile. Iar eu am notat și ținut cont. Și traista din care ieșeau cutii și maimuțoi („exclus dulciuri”, îmi zicea mereu), aștepta după fiecare telefon pe care i-l dădeam. Senzația era chiar interesantă, sunam, auzeam din camera mea soneria apelului de dincolo de perete, răspundea într-un tîrziu și-mi spunea că nu pot să vin acum, că nu era acasă. Ce dacă uneori o mai auzeam și pe Andreea plîngînd?! Nu mai știu dacă le mulțumeam constructorilor sau doar îi înjuram pentru furăciunile de materiale de pe vremea lui Ceașcă; asta chiar că nu mai știu…
După vreo trei zile, într-o sîmbătă, pe la 9 dimineața, mă trezește cu un telefon și-mi spune să trec acum, că trebuie să plece iar. N-am variante; merg, Andreea se bucură de cadouri, ne jucăm, îmi spune „tată” și-mi cîntă ceva, suflăm în tort, cîntăm împreună, îi fac poze, o filmez și-mi zic că, totuși, chiar a meritat chinul. Înjurăturile nu le-am mai putut lua înapoi. După vreo oră, ne despărțim cu greu, nu-i un moment tocmai plăcut, ușa se încuie după mine, ies și-mi caut cheile să intru alături, la ai mei. Deschide rapid și cu zgomot încă o dată ușa, își cere scuze că a uitat și-mi dă un cadou: un mouse; poate că nu a fost tocmai sigură dacă îl merit.
*
Între timp, am mai avut trei gagici, una chiar din B, și căreia, cînd venea pe la ai mei, i-a turnat odată un lighean de apă în cap, fereastra de la bucătărie era chiar deasupra intrării în bloc, după aia m-am însurat și despărțit la loc, ai mei s-au dus, au trecut zece ani și mouse-ul optic A4 Tech Model Op 35 D, made in China, și-a dat obștescul sfîrșit. O fi vreu semn?
*
Cezar Pârlog este autorul volumului de proză scurtă “Flori, fete, fiţe sau băieţi”, apărut la Editura Tracus Arte în anul 2014, volum care a obţinut Premiul Naţional „Vasile Voiculescu” la secţiunea proză, ediţia XXVI, 2015.
Citiţi şi
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
