În anul 1935, mama avea 5 ani. Un frate al bunicului, om cu multă stare, dar ne-binecuvîntat cu copii, s-a oferit să o adopte. Cred că era un demers de confort psihic, intrafamilial. Bunicul a refuzat să-și dea fata. În acel moment, niciun factor exterior nu-l îndemna să o facă. Mi-am amintit acest episod, urmărind zbuciumul lui Bibi, o bunică ce-și creștea singură nepoata în delta Irakiana – imens teritoriu mlăștinos la gurile comune ale Tigrului și Eufratului.
Sub presiunea conjugată a trei demoni: sărăcia, dictatura lui Saddam Hussein și bombele americane, Bibi cedează, acceptă să-și dea nepoata unor oameni mai înstăriți, capabili să-i ofere o perspectiva în viață. Doar că fetița, Lamia, refuză, fuge, dispare înainte ca tranzacția să fie definitivată. Este miezul intrigii filmului «The President’s Cake», prezentat anul acesta la Cannes, în cadrul Quinzaine des Réalisateurs. A fost distins cu Premiul Publicului și Camera d’Or – pentru regizorul Hasan Hadi. Delta mesopotamiană este filmată cu măiestrie de o echipa tehnică română, iar colaborarea s-a dovedit armonioasă, după rezultate.
Imaginea (Tudor Vladimir Panduru) și direcția artistică (Luca Bucura) izbutesc un echilibru admirabil între balcanism și orientalism; o ecranizare după scrierile lui Panait Istrati filmată în acest fel ar putea fi o capodoperă.
Dincolo de imagine, este povestea a doi copii în pragul adolescenței, Lamia și colegul ei de școală, Saeed. Ambii sînt trași la sorți de un profesor abuziv și venal să fie contributorii de bază pentru sărbătoarea aniversării președintelui; mai precis, trebuie să-și pună familiile să procure fructe și un tort. Familiile trăiesc în sărăcie lucie, nu există bani, nu se pune problema hranei minime zilnice, darămite a unui tort; trebuie vîndut de prin casă sau furat, pentru a onora exigența profesorului care dicta „un tort cu multă cremă”. Acesta fusese momentul cheie în care bunica Bibi a acceptat să o dea pe nepoata Lamia de suflet.
După evadarea din aranjament, Lamia dă de Saeed într-un bîlci, copiii străbat străzile „orașului”, probabil Basra – orașul gardian al gurilor fluviului. Se perindă prin fața noastră straturile sociale, mizeria, expedientele, curvăsăria și pioșenia, ici-colo generozitatea, escrocheria cea mai deșănțată, totul, într-un oraș militarizat și bombardat. Relația dintre cei doi pre-adolescenți reflectă raportul masculin-feminin cu o acuratețe care forțează admirația.
Rețin cearta dintre cei doi, pe acoperișul unei moschei. Ea: „tatăl tău, ologu’”. El: „Măcar al meu trăiește”. Există și detalii supărătoare, omisiuni la montaj: o sacoșă cu alimente care dispare subit, fără explicații, pentru a reveni cîteva scene mai tîrziu, cinci ouă supuse unor șocuri teribile, din care totuși supraviețuiesc întregi trei, iar cele două sparte nu năclăiesc făina cu greu obținută și înghesuită în ghiozdanul Lamiei. Detalii, numai.
Mai problematică mi s-a părut condensarea acțiunii în limita a douăzeci și patru de ore; acolo, cred că se puteau găsi ameliorări, dar mi-am spus că este vorba despre un prim film. Bunica Bibi se epuizează, căutîndu-și nepoata pe străzi, tortul președintelui este confecționat, în final, de mama lui Saeed. Înainte de a reflecta asupra finalului, țin să precizez că, de fapt, pe tot parcursul, sînt trei personaje principale: Lamia, Saeed și Hindi. Hindi este un cocoș, prietenul Lamiei. Însoțitor și sfetnic la cerere, un cucurigu înseamnă „da”, doi – „nu”. Hindi intră, pentru mine, în clubul foarte exclusivist al necuvîntătoarelor-emblemă cinematografică, alături de Flipper delfinul, Cheeta cimpanzeul, Clarence leul, Lassie cîinele, Paulie papagalul și cîțiva alții.
Finalul. În timp ce profesorul venal testează tortul, o bombă americană lovește satul pierdut în deltă. Distruge casele, școala, cîteva vieți și, desigur, tortul. Sublimarea mesajului pe care l-am presimțit de-a lungul întregii proiecții: adevărata problemă nu era nici sărăcia, nici dictatura, ci chiar cei care interveneau corectiv.
O prietenă și fostă colegă de facultate, născută și crescută pe tărîmul celor o mie și una de nopți, îmi spunea, la începutul anilor ’80, că nicio descriere a legendarului Babilon nu se apropie măcar de splendoarea vie a Bagdadului modern. Astfel se petrece cu gloria lumii.
Regie & scenariu: Hasan Hadi
Imagine: Tudor Vladimir Panduru
Direcție artistică: Luca Bucura
Premii: Quinzaine des Réalisateurs, Festivalul de Film de la Cannes 2025 și Premiul Publicului, Camera d’Or
Durată: 100 min (aprox.)
Distribuție: Zahraa Ghandour (Bibi), actori neprofesioniști în rolurile Lamia și Saeed
Citiţi şi
🐉 Horoscop chinezesc 2026. Anul Calului de Foc
Agatha Christie (39) și Max Mallowan (24) – căsătoria care a rezistat 46 de ani
Un simplu accident, câștigătorul Palme d’Or 2025, intră în cinematografe din 14 noiembrie
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
