Trecuse de opt şi jumătate cînd Mişu a ieşit pe uşă; astăzi n-o să meargă la slujba lui de la un mic trust de presă, pentru azi s-a învoit. Asta după ce, cîteva zeci de minute îi tot explicase Ancăi că e pentru ultima oară cînd o să se ducă acolo, „ai mai fost de cinci ori ca un fraier şi ea n-a venit, îşi bate joc de tine şi te întoarce cum vrea ea!”. Ba o dată a venit, chiar cu copilul şi tot familionul ei de cretini, dar n-a vrut să facă analizele, spunea că tocmai i-a făcut un vaccin şi sînt contraindicate, pot apărea probleme în perioada asta, dar Mişu n-a vrut să îi mai aducă aminte…
Anca nu l-a pupat cum avea obiceiul cînd ieşea pe uşă, doar i-a urat rece „baftă!” şi a încuiat repede după el. În fond are şi ea dreptate să nu-i cadă bine treaba asta, da’ oare era mai bine să nu-i fi spus unde merg?, oricum nu mai contează.
A coborît scările în fugă, nu trebuia să îl vadă nimeni; de opt luni de cînd stă aici, la nici două săptămîni de cînd a cunoscut-o într-o excursie la munte, Anca nu l-a trecut niciodată la întreţinere, iar vecinii ei sînt nişte bătrîni ciufuţi. Pentru care Mişu trebuie să aibă mereu cîte o minciună pregătită dacă-i luat la întrebări, azi, că tot e cu analizele astea, ar fi zis că e un coleg de serviciu, că e bolnav şi a venit doar să-i lase scutirea Ancăi, s-o ducă ea; aşa o să scape şi de alte curiozităţi, moşilor le e frică de contaminare.
Piaţa Progresul rămîne în urmă, cinci staţii cu tramvaiul, cam aglomerat şi cu ochii pe buzunare, Ferentariul e la doi paşi, după aia autobuzul de la Eroii Revoluţiei spre Vitan-Bîrzeşti. 202-ul a venit repede, e aproape gol şi chiar a prins un loc. Acelaşi drum pe care l-a mai făcut de cîteva ori. Acum trei luni, cînd s-a dus prima dată, a avut cele mai mari emoţii; locul, întîlnirea cu copilul şi cu neamul lui de dobitoci. A plătit toate testele, au costat cam mult dar se aştepta la asta, oricum nu putea să facă doar geneticul, fără ăla clasic, „doar amîndouă se admite”, şmecheri şi ăştia, să cîştige, de parcă cincizeci de milioane se fac aşa, cresc în grădină!… Sau poate e doar ca să descurajeze lumea, să renunţe, să se împace şi să-şi recunoască copii. A aşteptat-o patru ore, stătea ca un boschetar la intrare, după aia-n sus şi în jos pe holuri, mai cîte o tură prin curte, după un timp l-au luat la întrebări întîi bodyguarzii, apoi personalul care ieşea pe-afară la cîte-o ţigară, de a trebuit să le dea explicaţii ce-i cu el p-acolo, ba chiar o dată a fost nevoie să le arate şi chitanţele cu care a plătit. Într-un tîrziu, exasperat, a sunat-o pe Corina, ea a spus senin, că nu vine, că-i prea mic copilul pentru un drum aşa de lung, el i-a răspuns iritat că a văzut prin registre şi copii mai mici veniţi mai de departe, de la sute de kilometri, din Suceava, nu de la doi paşi, din Buzău, şi chiar aşa şi era, Mişu a stat la poveşti cu asistentele şi a văzut cu ochii lui registrele. Doar s-a enervat şi a plecat acasă, ce putea să facă, te pui cu prostu’?
Corina n-a venit nici a doua oară, o lună mai tîrziu, de data asta a aşteptat-o mai puţin, atunci l-a cunoscut şi pe directorul I.M.L.-ului, Dan Dermengiu, chiar au stat puţin la poveşti, e ăla pe care-l cheamă pe la TV cînd au morţi suspecte să-şi dea cu părerea, e tare omu’. După aia a mai fost un termen la tribunal, la Buzău, i-a spus judecătoarei că fosta n-a adus copilul la analize şi că a stat acolo ca un prost de două ori, Corina a răspuns că era prea frig, că nu mergea căldura la maşină şi că a vrut să menajeze copilul, lucra la coarda sensibilă; aia, femeie şi mamă, receptivă, a zis, „bine, dar vă rog frumos să vă duceţi, acum s-a mai încălzit”. În ziua stabilită pentru a treia oară iar n-a venit, iar la instanţă, iar promisiuni. Au venit cu toţi a patra oară, dar Corina i-a spus încă din parcare că nu o să facă analizele, zicea că i-a făcut Andreei nu ştiu ce vaccin şi e contraindicat să i se ia sînge timp de zece zile. Mişu s-a enervat, oricum aşa se întîmpla ori de cîte ori îi vedea familionul în faţă ochilor, ăia au sărit cu gura, gata să se ia la bătaie, i-a liniştit bodyguardul, după care s-a dus şi a întrebat pe la toţi doctorii dacă e adevărat. I-au zis că oarecum da, adică „există posibilitatea de cel mult unu la o zece milioane ca să se întîmple ceva dacă sînt mai puţin de zece zile după vaccin”, şi fiind doar nouă, Mişu, sensibil, s-a înmuiat „Fie, dacă aşa e…, să nu riscăm; copilu-i mai important, putem aştepta”, aşa era el, mai impresionabil şi în fond, copilul chiar că n-avea nici o vină. Şi oamenii s-au urcat în maşină şi au plecat înapoi; nici măcar nu l-au lăsat să se întîlnească cu Andreea. A văzut-o doar puţin prin geamul din spate al maşinii, pînă cînd şi-au dat seama că el se uită după ea şi au băgat-o imediat la mijloc.
A mai fost un drum degeaba, deja a devenit o formalitate şi prilej pentru o cafea cu Dermengiu şi încă un termen în instanţă. Mişu se pare că a fost mai convingător, ori poate s-o fi plictisit şi judecătoarea aia, că de data asta a dat părţii adverse chiar un termen limită, cu rezerva unei amenzi mărişoare în caz că nu se încadrează. Şi azi e ultimul termen, e 23 August, fix şase luni de la ziua mea, poate o să-mi poarte noroc.
Mişu ţîşneşte şi coboară din autobuz în ultimul moment, cînd cei din staţie terminaseră de urcat, l-o fi văzut şoferul sărind de pe scaun şi, binevoitor, nu i-a închis uşa în nas. Cîteva sute de metri pe lîngă unităţile militare şi din nou în curtea I.M.L-ului. Încep să apară oamenii la muncă, Mişu deja îi cunoaşte pe majoritatea şi e normal să îi salute. Cu cîţiva, mai prietenoşi chiar a stat puţin de vorbă, le-a povestit şi lor cîte ceva; s-a mai descărcat şi el, liniştindu-se puţin.
– Hai, să ai baftă, o să fie bine de data asta, simt eu. Să mă ţii şi pe mine la curent, îi răspunde o blondă, după ce Mişu i-a spus ce s-a mai întîmplat între timp.
– Mulţumesc, sigur, trec pe la dumneavostră, zice şi el, încercînd să-i localizeze în memorie biroul, chiar că e o gagică bună, are şi nişte craci, mmmmm!... Cam greu, prin cîte a intrat de cînd tot vine pe aici…
Îşi ia o cafea de la aparat, găseşte un loc strategic pe lîngă scările de la intrare şi aşteaptă. Revede tot ce s-a întîmplat în ultimul an şi jumătate, pe Dana de la Brăila, găsită pe amîndoi.ro, week-end-ul de la Sinaia, circul Corinei cînd a găsit pozele, telefonul spart, Playboy-urile făcute ferfeniţă, scandalurile, ligheanul cu apă turnat în cap, cursul lui de patru luni la Vîlcea, drumurile Vîlcea-Buzău prin Brăila la sfîrşit de săptămînă, primul sex oral, papucii daţi de Dana, depresia, noua Dana din Bucureşti tot de pe amîndoi, prima vizită la ea, era chiar în ziua meciului cu Danemarca, a cîştigat un bilet cu un talon din ProSport, bine că nu s-a dus, oricum au pierdut, o grămadă de lucruri faine…
O, uite-i, au venit! Dacia gri metalizat se opreşte şi încep să coboare pe rînd, uite-l şi pe bebe!, sigur de data asta terminăm, douăştreiul cu noroc…
Coboară în fugă scările de la intrare şi le iese în faţă să le arate drumul:
– Haideţi pe aici, cabinetul e la etajul doi, le spune din prima, doar n-o să-i salute cu săru-mîna…
– Pleacă de-aici nenorocitule, nu ţi-e milă de copilul ăsta, ce ţi-a făcut? De ce îl chinui, dobitocule?, îi răspunde vociferînd fosta soacră, cu o privire tăioasă, în timp ce restul familiei trece pe lîngă el încruntat şi fără vreun cuvînt.
Mişu nu e surprins, ştia prea bine cu cine are de-a face, şase ani i-au fost suficienţi, i-au ieşit pe nas, doar că era cam multă lume şi nu i-a plăcut niciodată să fie în centrul atenţiei, aşa că pune capul în pămînt şi se ia după ei încercînd să nu rămînă în urmă.
Ajung la uşa cabinetului unde se fac recoltări, mai erau cîteva persoane cu bebeluşi care dormeau în braţe, şi poate ca să nu-i trezească răcnetele şi vorbele de bine la adresa lui Mişu au fost cu un semiton mai puţin sonore; el, de bună credinţă tace şi încasează, doar n-o să se ia în gură cu nebuna!?
O aşteptare încordată şi la distanţă de un hol faţă de inamicul principal, care a început să le povestească şi celorlalţi care aşteptau, cît de nemernic este Mişu. După un timp se deschide uşa, cineva strigă „Dumitrescu!” şi reintră. Vrea să intre şi turma dar cineva îi opreşte, „numai cei implicaţi, vă rog”. Îi iau sînge lui Mişu, urmează fosta. Apoi bebe. Corina profită de neatenţia cerberului şi familionul este chemat în ajutor la dezbrăcat; trezit, copilul începe să plîngă, scandal, parlamentări, pînă la urmă rămîne înăuntru doar tartorul-şef, coana-mare. Andreea plînge rău şi nu reuşeşte nimeni să o liniştească. Nu-i găsesc venă. Cineva strigă „să vină şi Flori!”, probabil o asistentă din vreun cabinet vecin. Pînă la urmă apar două, oricum şi-au cam terminat treaba, pe la alte uşi nu mai aşteaptă nimeni. Flori se mişcă mai încet, e mai în vîrstă, măcar de-ar avea mai multă experienţă!. Opt mîini imobilizează un ghemotoc de cîteva kilograme care, agitat, dă din mîini şi din picioare. Cele patru asistente aplecate asupra lui vorbesc în şoaptă. Doar vocea răstită a fostei soacre loveşte pereţii şi răsună în camera aproape goală:
– Nenorocitule, de ce chinuieşti copilul ăsta, nu ţie-e milă? Ce ţi-a făcut, nebunule? Nu-i copilul tău, măi, cretinule?!
Dar nimeni n-o bagă în seamă. Se pare că asistentele-s ocupate; au găsit locul de unde să îi ia sînge. Copilul, speriat, se zbate şi plînge încontinuu.
– Nu putem recolta nimic!, spune Flori.
– Măcar cîteva picături, pe o vată, trebuie să reuşim, se aude o încurajare.
– Vezi băi, nenorocitule ce-i faci copilului ăsta?, îşi continuă fosta soacră repertoriul.
– Pur şi simplu nu curge nimic.
De atîta plîns, Andreea are convulsii.
– Să ne oprim puţin, daţi-i copilului să bea nişte apă, poate i se mai subţiază sîngele, vine cineva cu o idee care lui Mişu i se pare total puerilă.
– Haideţi să recoltăm la familia cealaltă pînă atunci, mai zice cineva, aparent salvator.
– Nu, nu mai ieşiţi, aşteptaţi aici. Copilul poate să rămînă pe pat.
Mişu nu se simte prea bine defel prin spitale şi evită vizitele pe acolo chiar dacă e vorba de vreun prieten apropiat care ar fi internat. Pur şi simplu nu-i place mediul. Acum, după ce i-au mai luat şi sînge, plînsetul copilului, urletele isterice şi ţigănia coanei mari îi accentuează starea proastă. Aş bea nişte apă, dar nu văd nici o chiuvetă, cui să-i cer, toată lumea e ocupată şi numai de asta nu le arde, să îi arate lui unde e toaleta, că de ieşit să caute singur, nu se cade. Şi cine ştie ce şmecherii mai face şi vaca asta bătrînă, dacă el nu-i acolo; dacă o fi venit cu sînge de la ăla cu care a împerechiat-o pe fi-sa?!…
Revede ziua aia în care a plecat din Bucureşti, de la Dana, deja stătea mai mult pe la ea, s-a dus doar la insistenţele Corinei. L-a sunat, era bine dispusă ca şi cum nimic nu se întîmplase, l-a ţinut un sfert de oră la telefon, spunea mieroasă că îl aşteaptă cu un tort, special pentru aniversarea căsătoriei lor, era exact 5 iulie, de parcă ea n-ar fi ştiut că se terminase tot. Făcea pe proasta sau doar îşi făcea speranţe că o să îl întoarcă? El şi uitase, era fericit cu noua iubire, nu s-a gîndit prea mult, poate din bunăvoinţă a zis că vine, după care i-a spus Danei că merge la Buzău şi că mîine e înapoi, s-a dus la gară şi a plecat. Corina l-a aşteptat cu o surpriză: şi-au tras-o pentru prima dată pe jos, pe covorul din sufragerie. A început cu un oral. Avea şi lumînări parfumate. Nu s-a mai întîmplat niciodată aşa, iar Mişu a fost forte surprins, mai ales că de multe ori chiar el i-a propus alte locuri şi poziţii; ea, nici gînd. Doar în pat, mereu clasic, numai în poziţia misionarului. Clar că atunci s-a întîmplat, dacă aşa o fi şi n-o fi făcut-o cu altul, altă dată n-a mai fost. Şi oricum ştia că vreau să ne despărţim, ştia că-s cu alta, şi-o fi luat fata măsuri; sigur a învăţat-o tembela aia! Asistentele încearcă din nou să îi prindă Andreei vena. Le ajută şi Corina, fredonînd un cîntecel care să liniştească copilul. Copilul se zbate şi plînge. Măcar nu mai are convulsii. Lui Mişu îi dau lacrimile: ar trebui să renunţe, să le spună să nu-i mai ia sînge. Dar el a plătit, el a deschis procesul, ar fi un semn de slăbiciune, ca o recunoaştere a vinovăţiei; şi cine ştie cu cine o fi cuplat-o coana-mare ca să i-l pună lui în cîrcă şi să-l şantajeze ca să nu se despartă…
Cu toate astea învîrtindu-se în capul lui, Mişu iese pe poarta I.M.L.-ului. Nu o ia în stînga spre staţia de autobuz. I-e sete şi vrea să se îmbete. Merge alene şi fără ţintă, o să intre în prima crîşmă care-i iese în faţă. Din cînd în cînd trage adînc aer în piept, îi dă impresia că îl linişteşte. Ar fuma o ţigare, dar n-are; şi oricum s-a lăsat de doi ani. Pe vitrina unui spaţiu de închiriat, afişul spectacolului din seara asta de la grădina de vară Capitol, „Să ne veselim de Ziua Naţională, fantezie comică cu Nae Lăzărescu” şi dedesubt, un cîrnat de invitaţi. Alături, o bombă de cartier. Intră în ea.
Citiţi şi
Ce înseamnă iubirea? Răspunsuri de la copii între 4 și 8 ani
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
