Cu cât am văzut mai mult din lume, cu atât mi-a devenit mai dragă țara mea. Pentru că e frumoasă, pentru că încă mai păstrează locuri idilice și oameni autentici ascunși prin vreun cătun de munte. Pentru că are patru anotimpuri, de care ți se face dor, oricât ai iubi o vară continuă. Pentru că viața aici e mai ușoară decât în multe alte meleaguri de pe pământ, locuite de oameni mai zâmbitori. Pentru că oamenii ei sunt ingenioși și încă nu atât de dresați. Pentru că încă mai găsești câte un bătrân neșcolit care îți spune adevăruri din înțelepciunea populară. Pentru că tradițiile nu au devenit toate exponate de muzeu. Pentru că e generoasă și plină de potențial.
De aceea resimt ca pe o durere și ceva în mine se revoltă de fiecare dată când aud cuvinte de dispreț de la români pentru România. Vocația nemulțumirii, a nefericirii și discordiei mă deranjează profund. Mă deranjează neputința afișată ca vină a cuiva din exterior. Combinația paradoxală dintre dorința de parvenire și jeluirile interminabile pe tema sărăciei. Mixul aiuritor dintre pasivitate și atitudinea „înjur tot ce prind”. Amestecul imposibil între pesimismul învederat al lui „nimic nu e bine, nimeni nu e bun” și optimismul de a crede că dacă vine la putere Ciob în loc de Oală Spartă de a doua zi dimineață vor crește toate pensiile și salariile și va curge lapte cu miere la robinet. Toate astea mi se par nedrepte. Și pentru toate astea se oferă o singură explicație, prezentată ca o cauză generală: „România e de rahat.” România a devenit „românica” pentru snobii care vor să se dezică astfel de statutul de români, pozând în observatori nemți care știu mai bine. Să extragem esența din România. S-o transformăm în Germania. Nimeni nu vrea să trăiască în România, tuturor le pute, și încă prea puțini nebuni încearcă să clădească pe ceea ce e frumos și autentic în ea. Dacă spui o vorbă bună, remarci un aspect pozitiv, ești la fel de nebun. Nu e de bon ton să pui mâna să faci, când poți să ceri și să arăți cu degetul. De parcă am fi în același timp regi și cerșetori.
Șoselele drepte și date cu alb din Germania au fost multă vreme o alegorie involuntară. Germania e un loc utopic, o țară a făgăduinței, la care multă vreme nu am avut acces. Complexul ăsta de inferioritate al provincialului încă își mai face simțite efectele. Oamenii noștri au trăit decenii întregi închiși între granițe, și au ajuns să li se urască de țara lor ca de o închisoare. Și atunci tot ce era în afară era din oficiu mai bine făcut, mai frumos, mai sclipitor. În plus, era mândria că au ajuns să vadă o țară străină, o fuduleală care nu se poate explica decât la o națiune lipsită multă vreme de posibilitatea asta. Și-așa am înțeles că nu era vorba despre șoselele din Germania care sunt mai bune decât în România, nu atât despre ele cât despre faptul că povestitorul a ajuns în Germania și le-a văzut cu ochii lui. Asta era esența comunicării. Trebuia neapărat să aflăm că el sau ea a fost „dincolo”. Și cum nu putea spune doar atât, trebuia să găsească o continuare, o justificare a înștiințării. Atunci apela la frustrarea înmagazinată atâția și atâția ani, și ieșea toată povestea, jumătate laudă de sine și jumătate dispreț pentru țara unde s-a născut.
Un dispreț devenit automatism, unde România e suspectul de serviciu. Nici nu e așa de neobișnuit, fiindcă oamenii aplică aceeași regulă intestinală și în relații: nu sunt eu de vină, celălalt e. Eu sunt o victimă care nu a ales asta, și nu știu de ce mi se întâmplă tocmai mie. Dar când o piatră aruncată în drum te împiedică să înaintezi, cel mai simplu e să te duci și să o dai la o parte. Dacă doar critici și aștepți să se facă ședințe de guvern care să promulge o lege care să mute piatra din drum, ar trebui și să îți asumi consecințele faptului că ai ales să bârfești drumul în loc să remediezi singur ceva ce îți stătea în putere. Și apoi să te întorci la viața ta în care mai ai încă altele de rezolvat. Când nu ți-e bine, cine să-ți facă bine dacă nu tu? Nu începe binele general de la cel particular? Un bine care, contrar unor păreri, nu e definit de numărul de automobile proprietate personală comparat cu numărul de case ale vecinului. Începe, poate, de la a mulțumi pentru ceea ce ai și a face tot ce poți ca să îți fie viața frumoasă și armonioasă, indiferent ce se întâmplă. Și e câte o zi așa de frumoasă că ți se face și rușine să tot fii nefericit și arțăgos.
O presă lipsită de responsabilitate profesională vâră zilnic în capul unei națiuni ideea că e nefericită, neputincioasă, pe ultimul loc în toate. Și națiunea, în loc să se revolte și să arate că nu e așa – singura, cred, modalitate reală de revoltă – se conformează și joacă nervos degetele pe telecomandă ca să vadă cine mai înjură pe cine, alegând continuu echipe cu care ține și echipe pe care le huiduie, apoi schimbându-le între ele. Uitând complet că forța unei națiuni pornește de la individ. Că dacă ar trebui musai să fie echipe, acestea sunt ei, cei ahtiați să ne conducă și noi, cei care le acceptăm jocul și îi suim în fotolii. Mi-e suficient să văd o singură dată o față buhăită deasupra unui burdihan unsuros, care spune la știri că „poporul crede”, „națiunea zice” și „poporul are nevoie de” ca să știu că nu vorbește în numele meu, că n-o să îmi ceară părerea și că nu o să-l intereseze niciodată. Iar națiunea mea cea nemulțumită de toate se mulțumește cu acest puțin mincinos, instigator, disprețuitor, se uită la circ, își mănâncă bucata de pâine și adoarme înjurând România, poftind la nenorocirea caprelor aproapelui și visând la șoselele din Germania.
Citiţi şi
La câți stăpâni poate slugări și lacheul Simion?
Cine se tot amestecă în problemele interne ale României?
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
